Psihologia copilului1 studiază creşterea mintală sau, cu alte cuvinte, dezvoltarea conduitelor (adică a comportamentelor inclusiv conştiinţa) până la acea fază de trecere pe care o constituie adolescenţa şi care marchează inserţia individului în societatea adultă. Creşterea mintala este inseparabilă de creşterea fizică, în special de maturizarea sistemului nervos şi a sistemelor endocrine, continuând până la vârsta de 16 ani. De aici rezultă în primul rând că, pentru a înţelege creşterea mintală, nu este suficient să ne întoarcem numai până la naşterea copilului, deoarece există embriologie a reflexelor (Minkowski) implicate în motricitatea fătului şi încă de pe acum există referiri la conduitele perceptive ale acestuia în domenii cum este percepţia cauzalităţii tactilo-chinestezice (Michotte)2 . De aci mai rezultă că dintr-un punct de vedere teoretic, psihologia copilului trebuie privită ca o disciplină care studiază un sector particular al unei embriogeneze generale, aceasta continuând după naştere şi înglobând întreaga creştere organică şi mintală, până la atingerea acelei stări de echilibru relativ care constituie nivelul adult. Doar că după naştere influenţele mediului capătă o importanţă din ce în ce mai mare, atât din punct de vedere organic cât şi mintal. Psihologia copilului nu se va putea limita deci să studieze factorii de maturizare biologică, deoarece factorii pe care trebuie să-i considere depind în masură egală atât de exerciţiu sau de experienţa câştigată, cât şi de viaţa socială în general. Psihologia copilului are ca obiect de studiu copilul în dezvoltarea sa mintală. În această privinţă trebuie să o deosebim de „ psihologia genetică ” cu toate că ea constituie instrumentul esenţial al acesteia. Să notăm, în primul rând, pentru a elimina orice echivoc în terminologie, că acest cuvânt – „genetică“ – folosit în expresia „psihologie genetică“, a fost introdus de psihologi în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, adică înainte ca biologii să-l fi folosit într-un sens mai restrâns. În limbajul actual al biologilor, „ genetic“ se referă exclusiv la mecanismele eredităţii, spre deosebire de procesele embriogenetice sau ontogenetice. Dimpotrivă, termenul „ psihologie genetică “ se referă la dezvoltarea individuală (ontogeneza). Astfel stând lucrurile, am putea fi tentaţi să considerăm ca fiind sinonime expresiile „ psihologia copilului “ şi „ psihologia genetică “. Totuşi le deosebeşte o nuanţă importantă : dacă psihologia copilului studiază copilul pentru el însuşi, astăzi tinde, dimpotrivă, să se dea denumirea de „ psihologie genetică “ psihologiei generale (studiul inteligenţei, percepţiilor etc.), dar numai în măsura în care ea caută să explice funcţiile mintale prin modul lor de formare, deci prin dezvoltarea lor la copil; de pildă, după ce au fost studiate raţionamentele, operaţiile şi structurile logice la adult, deci într-o stare încheiată şi statică – ceea ce a condus pe unii autori (pe reprezentanţii Denkpsychologie-ei germane) să vadă în gândire o „ oglindă a logicii “, - s-a mai pus întrebarea dacă logica este înnăscută sau rezultată dintr-o construcţie progresivă etc.: pentru a rezolva asemenea probleme, se recurge la copil şi, în felul acesta, psihologia copilului este promovată la rangul de „ psihologie genetică “, adică devine un instrument esenţial de analiză explicativă pentru rezolvarea problemelor psihologiei generale.