Există un anumit lucru despre mine pe care nu lam destăinuit nimănui. Nu i l-am spus nici prietenului meu, nici tatălui meu vitreg, nici vreuneia dintre prietenele mele, dar este un lucru important în desfășurarea acțiunii, drept urmare cred că ar fi cel mai bine să îl spun pe șleau chiar de la bun început. Două sau trei nopți pe săptămână visez că mă înec. Iată despre ce este vorba: sunt în apă, cu o butelie de oxigen în spate, și mă scufund, cu fața îndreptată spre fundul oceanului. Apa este caldă, de un albastruverzui uluitor, dar abia dacă am timp să o admir, fiindcă sunt mult prea preocupată să caut ceva. Sunt acolo căutând ceva. Nu știu ce anume încerc să găsesc, știu doar că îmi doresc acest lucru mai mult decât orice mi-am dorit vreodată. În cele din urmă, zăresc puțin mai jos – o licărire de lumină. Este strălucitoare și ademenitoare și, fără să ezit o secundă măcar, dau mai tare din picioare, să ajung acolo. 

Strălucirea radiază dinspre un obiect, o bucată mică de metal care lucește din ce în ce mai puternic, pe măsură ce mă apropii de ea. Dar chiar în momentul în care întind mâna să o ating, lumina dispare brusc și mă cufund în întunericul dens, năucitor. Și atunci îmi dau seama de ceva și mai rău. Mi s-a terminat oxigenul. Intru în panică, încercând cu disperare să ies la suprafață, dar este atât de departe, iar când deschid gura să țip, apa îmi năvălește în gât și în urechi și… Ați înțeles ideea. În somn nu știu ce caut, dar, de îndată ce mă trezesc, cu obrajii umezi și sărați și cu gâtul ca o rană vie, totul este atât de evident! Dureros de evident. Caut orașul pierdut al Atlantidei. Lumea tatălui meu. Și, cu toate că știu că sunt în siguranță, că stau întinsă în patul meu, nu pe fundul Mării Egee, trebuie totuși să mă ridic în picioare și să găsesc harta făcută de el.

Harta este un alt secret al meu. O țin ascunsă sus pe șifonier, sub teancul de caiete cu schițe pe care leam tot adunat începând din școala primară și, deși am vrut să o arunc de nenumărate ori, nu am reușit niciodată să o fac. Harta este desenată de mână și e plină de săgeți și de notițe suprapuse, unele în greacă, altele în engleză. Conține chiar și câteva desene din acelea ciudate, tipice tatălui meu, cum ar fi un șarpede-mare ce poartă un plasture pe ochi ori zeul Poseidon care trage un pui de somn într-un hamac, cu tridentul său cu tot. Este ceva bizar, totuși. Când deschid harta, nu prea văd nimic din toate acestea. Îl văd pe tata. Stăm la micuța noastră masă de bucătărie, iar capul său, cu păr închis la culoare, este aplecat asupra hărții. Ochii îi strălucesc, pentru că vorbește despre dragostea noastră comună pentru Atlantida. Copilul care eram în vremea aceea îi sorbea fiecare cuvânt, deoarece pe atunci nu eram doar Olive. 

Eram Indiana Olive, explorator de renume mondial. Nu numai om de știință, ci și arheolog și scafandru de mare adâncime pe deasupra, Indiana Olive s-a luptat cu pirații, cu calamarii uriași și cu negustorii avizi de bani care jinduiau comoara ei. Era curajoasă și inteligentă și, indiferent de obstacolele pe care i le arunca oceanul în cale, ea îl avea întotdeauna pe tatăl ei lângă ea. Până când nu l-a mai avut. Când tata a plecat, a lăsat în urmă douăzeci și șase de lucruri. Multe dintre ele erau numai bune de aruncat, dar le-am păstrat oricum: un pachet de gumă de mestecat cu aromă de scorțișoară – preferata lui –, un tricou decolorat, niște hârtii mâzgălite. Le-am adunat și le-am ascuns sub patul meu într-o cutie veche de pantofi și, în timp ce mama era la serviciu, le scoteam, încercând să le dau un sens anume. De ce lăsase aceste lucruri în urmă?