Îmi privesc pantofii, urmărind cum se aşterne pe pielea uzată un strat fin de
cenuşă. Aici fusese aşezat patul pe care îl împărţeam cu Prim, sora mea. Iar acolo
fusese locul mesei de bucătărie. Cărămizile şemineului prăbuşit, acum un morman
carbonizat, oferă un punct de referinţă pentru localizarea restului casei. Cum altfel
m-aş putea orienta în marea acestor tonuri de gri?
Din Districtul 12 n-a mai rămas aproape nimic. Acum o lună, bombele
incendiare ale Capitoliului au ras de pe suprafaţa pământului casele minerilor
săraci din Filon, prăvăliile din oraş, până şi clădirea Justiţiei. Singurul loc care a
scăpat de incinerare a fost Cartierul Învingătorilor. Nu ştiu exact de ce. Poate ca
să existe o zonă locuibilă agreabilă pentru oricine din Capitoliu care este nevoit să
vină în district cu afaceri.
Un reporter la vânătoare de ştiri ciudate. Un comitet însărcinat să aprecieze
starea minelor de cărbune. Un detaşament de Apărători ai Păcii în căutarea
refugiaţilor întorşi acasă.
Dar nu se întoarce nimeni, în afară de mine. Şi asta numai pentru o scurtă
vizită. Autorităţile din Districtul 13 au fost împotriva întoarcerii mele. Au
considerat-o o aventură costisitoare şi lipsită de sens, dat fiind faptul că sunt
protejată de cel puţin o duzină de aeronave invizibile care mi se rotesc pe
deasupra capului şi că nu există nicio informaţie pe care aş putea s-o aflu. Însă
trebuia să văd districtul. Era o nevoie atât de imperioasă, încât am transformat-o
într-o condiţie a cooperării mele la oricare dintre planurile lor.
În cele din urmă, Plutarch Heavensbee, şeful creatorilor-de-joc, cel care i-a
organizat pe rebelii din Capitoliu, şi-a azvârlit braţele în sus.
― Lăsaţi-o să se ducă. Mai bine să irosim o zi decât încă o lună. Poate că un
mic tur al districtului e exact ceea ce-i trebuie ca să se convingă că suntem de
aceeaşi parte.