SERIA „CHESAPEAKE SHORES“

Au trecut ani buni de când Abby O’Brien Winters nu a mai pus piciorul în orașul natal, Chesapeake Shores. Orășelul din Maryland proiectat și construit de tatăl ei îi aduce aminte de prea multe momente dureroase. Iar Abby este, oricum, mult prea ocupată cu munca de pe Wall Street, cu rămășițele unui mariaj destrămat și cu energicele ei fiice gemene.

Se certaseră cea mai mare parte a nopţii. Din camera ei, la numai trei uşi de-a lungul culoarului de dormitorul părinţilor, Abby auzise tonul ridicat, fără a înţelege ce spuneau. Nu era prima oară când se certau în ultima vreme, însă de data aceasta păruse diferit. Schimbul gălăgios de replici şi greutatea lor o ţinuseră trează mai toată noaptea. Până să coboare dis-de-dimineaţă şi să vadă valizele în holul de la intrare, Abby sperase că doar i se păruse altfel de data aceasta, că golul de teamă pe care îl simţise în stomac nu era decât imaginaţia ei exagerată care făcea din ţânţar armăsar. Acum, îi era limpede. De data aceasta, cineva urma să plece, poate chiar pentru totdeauna, judecând după mormanul de bagaje de la uşă. Încercă să nu intre în panică, spunându-şi că tatăl ei, Mick O’Brien, călătorea foarte mult. Arhitect cu reputaţie internaţională, pleca mereu pe undeva pentru un nou proiect, o nouă aventură. Totuşi, i se păru, din nou, diferit de data aceasta. Nu revenise decât de câteva zile din ultima călătorie. Arareori împacheta imediat şi pleca din nou. – Abby! Vocea mamei sale păru surprinsă şi oarecum tăioasă. De ce te-ai trezit aşa devreme? Pe Abby nu o miră uimirea mamei sale. Majoritatea adolescenţilor, la fel ca Abby şi fraţii ei, nu se bucurau să se trezească devreme la sfârşit de săptămână. În cele mai multe sâmbete, se apropia prânzul când ieşea şi ea, în sfârşit, din dormitor. Abby remarcă privirea mamei sale, observă consternarea din ochii ei, şi instinctul îi spuse că Megan sperase să fie plecată înainte ca restul să se trezească, înainte să o poată iscodi cineva cu întrebări neplăcute. – Pleci, nu-i aşa? spuse Abby impasibilă, încercând să nu plângă. Avea şaptesprezece ani şi, dacă înţelesese bine ce se petrecea, ea era cea care trebuia să fie puternică pentru a-şi sprijini fraţii şi surorile mai mici. Ochii lui Megan se umplură de lacrimi. Deschise gura să vorbească, însă nu reuşi să spună nimic. În cele din urmă, încuviinţă din cap. – De ce, mamă? se lansă Abby într-o tiradă de întrebări. Unde pleci? Cum rămâne cu noi? Cu mine, Bree, Jess, Connor şi Kevin? Ne părăseşti şi pe noi?