Cornelia Litchfield Case avea un nas sensibil. Altfel, era un nas foarte elegant. Avea o formă perfectă, era discret, distins. Avea o frunte patriciană, obrajii sculptați grațios, nu erau ascuțiți, vulgari. Sângele albastru care îi curgea prin vene, căci se trăgea din pasagerii de pe Mayflower¹, îi oferea o descendență mai importantă chiar decât a lui Jacqueline Kennedy, una dintre cele mai faimoase predecesoare ale sale. Un coc franțuzesc îi strângea părul lung, blond, pe care ar fi trebuit să-l tundă cu ani în urmă dacă tatăl ei nu i-ar fi interzis-o. Mai târziu, îi sugerase – dar, vai, atât de delicat, deoarece el era mereu delicat cu ea – să și-l lase lung. Așa că iato, o aristocrată americană cu o coafură pe care o ura și cu un nas iritat pe care nu-l putea scărpina deoarece sute de milioane de oameni din toată lumea o priveau la televizoarele lor. Să-ți îngropi soțul cu siguranță strica toată buna dispoziție. Se scutură și încercă să-și rețină isteria, deși era la un pas de a se prăbuși. Se forță să se concentreze asupra frumuseții acelei zile de octombrie și asupra modului în care soarele strălucea pe rândurile marcate de pietrele funerare ale Cimitirului Național Arlington, dar cerul era prea jos, soarele – prea aproape. Simțea chiar și solul de parcă s-ar fi ridicat pentru a o strivi. Bărbații care o flancau se apropiară. Noul președinte al Statelor Unite o prinse de braț. Tatăl ei o cuprinse de cot.

Chiar în spatele ei, suferința lui Terry Acherman, cel mai bun prieten și sfătuitor al soțului ei, venea spre ea ca un val puternic, sumbru. O sufocau, îi furau aerul de care avea nevoie pentru a respira. Își reprimă un strigăt, încordându-și degetele în pantofii frumoși din piele neagră, mușcându-și interiorul buzei inferioare și îngânând în sinea ei refrenul melodiei Goodbye Yellow Brick Road. Melodia lui Elton John îi amintea că acesta mai scrisese un alt cântec, unul despre o prințesă moartă. Oare avea să scrie acum unul despre un președinte asasinat? „Nu! Nu te gândi la asta!“ Mai bine se gândea la părul ei, la nasul ei iritat. Mai bine se gândea la faptul că nu mai pusese un dumicat în gură de când secretara ei îi adusese vestea că Dennis fusese asasinat la trei străzi distanță de Casa Albă de un împătimit al armelor care credea că dreptul lui de a deține arme includea și dreptul de a-l folosi pe președintele Statelor Unite pe post de țintă pentru exercițiile sale. Asasinul fusese omorât pe loc de un polițist din Washington, D.C., dar asta nu schimba cu nimic faptul că cel care îi era soț de trei ani, bărbatul pe care cândva îl iubise cu disperare, stătea în fața ei într-un sicriu negru, strălucitor. Se smulse din strânsoarea tatălui ei și-și atinse micul drapel american emailat pe care îl prinsese de reverul costumului ei negru. Era insigna pe care Dennis o purta atât de des. Ea avea să i-o dea lui Terry. Își dorea să se poată întoarce chiar acum și să i-o ofere lui, pentru a-i mai alina, poate, suferința.