Nu am fumat niciodată, dar e ultima zi de shiva 2 a mamei mele, așa că asta e. Ţin o ţigară între dinţi, stau în curtea din spate și mă uit la ceea ce, acum câteva luni, era un colţar alb impecabil, dar care acum a ajuns jerpelit și murdar. Mama păstra totul curat. Ea păstra totul. Regulile de viaţă ale lui Carol 

• Nu arunca niciodată o pereche de blugi bună. 

• Să ai mereu la îndemână lămâi proaspete. • Pâinea rezistă o săptămână în frigider și două în congelator. 

• OxiClean scoate orice pată. 

• Ai mare grijă cu înălbitorul! 

• Vara, pânza e mai bună decât bumbacul. 

• Plantează ierburi aromatice, nu flori. 

• Nu te teme de culori! O culoare puternică poate transforma complet o cameră. 

• Să ajungi mereu la timp la restaurant, dar cu cinci minute mai târziu decât ora stabilită, când mergi în vizită. 

• Nu fuma niciodată! Ar trebui să menţionez că nu mi-am aprins ţigara.

Carol Almea Silver a fost un stâlp al comunităţii și a fost iubită de toţi cei care o cunoșteau. În ultima săptămână, au venit să-și prezinte condoleanţele parteneri de afaceri și manichiuriste, femei de la templul ebraic, ospătari de la Craig’s sau infirmiere de la spitalul Cedars-Sinai. Doi funcţionari bancari de la filiera City National din Roxbury ne-au spus: „Obișnuia să ne aducă prăjituri de casă. Și-avea mereu la îndemână numărul de telefon al persoanei potrivite, dac-aveai nevoie de ceva.“ Au venit cupluri de la Brentwood Country Club. Irene Newton lua prânzul cu mama în fiecare joi la Il Pastaio. A venit până și barmanul de la hotelul Bel-Air, unde Carol mergea să bea martini cu gheaţă. Toată lumea avea câte o poveste cu ea. Mama era prima pe care o sunai pentru o reţetă („O cană de ceapă, usturoi și – nu uita! – un vârf de linguriţă de zahăr“) și ultima pe care o sunai noaptea când nu puteai dormi („O cană de apă fierbinte cu lămâie, ulei de lavandă și pastile de magneziu“). Știa exact proporţia de ulei de măsline și de usturoi din orice reţetă și putea cu ușurinţă să pregătească cina din trei ingrediente pe care le avea la îndemână în cămară. Avea toate răspunsurile. Chiar le știa pe toate. Eu, pe de altă parte, n-am habar de nimic și n-o mai am nici pe ea. 

— Bună! îl aud pe Eric zicând dinăuntru. Unde-i toată lumea? Eric este soţul meu și e ultimul vizitator de azi. Nu ar fi trebuit să fie așa. Ar fi trebuit ca el să fi fost aici tot timpul, stând pe scaunele joase și tari, blocat între casoletele cu paste și telefonul care sună încontinuu, strivit de pupăturile care te mânjesc cu ruj ale vecinelor și femeilor care își spun „mătuși“, dar, în schimb, el e la intrarea în casa care e acum doar a tatălui meu, așteptând să fie primit.