Elizabeth Warleggan născu primul copil din noua ei căsătorie la Trenwith House, la jumătatea lui februarie, 1794. Fu prilej de oarecare tensiune şi nelinişte. Între Elizabeth şi noul ei soţ existase de la început o înţelegere, şi amândoi căzuseră de acord ca naşterea să aibă loc în casa lor cea nouă din oraş, unde aveau la îndemână cea mai bună îngrijire medicală care exista; dar la Truro fusese luni în şir un adevărat pericol, mai întâi vara, cu holera care nu se mai terminase nici măcar de Crăciun, şi apoi, mai recent, cu gripa şi pojarul. Aşa că nu părea să fie nici o grabă. Doctorul Behenna, care venea călare în fiecare săptămână să-şi vadă pacienta, îi asigurase că nu e nici o grabă. Şi poate că chiar aşa ar fi fost, dar în seara de treisprezece, care era într-o joi, Elizabeth alunecase şi căzuse când se îndrepta spre camera ei. Scara splendidă din piatră care ducea din holul cel mare la etaj dădea într-un coridor întunecos tipic stilului Tudor, de unde ajungeai în cele două dormitoare principale ale casei urcând alte cinci trepte. Elizabeth îşi prinsese piciorul în marginea neregulată a treptei de sus şi căzuse până jos. 

N-o văzuse nimeni, deşi două dintre servitoare auziseră ţipetele ei şi zgomotul făcut în cădere; iar una dintre ele, ce se grăbea pe coridor cu o tigaie pentru încălzit patul, dăduse de stăpâna ei care zăcea ca o floare frântă pe treapta de jos. Casa fusese imediat cuprinsă de panică. George, chemat din salonul de iarnă, venise cu sufletul la gură, o ridicase pe soţia lui leşinată şi o dusese în pat. Cum doctorul Dwight Enys era încă pe mare, singurul care practica medicina şi putea fi adus repede, era bătrânul Thomas Choake, aşa că fusese chemat, din lipsă de ceva mai bun, în timp ce un alt servitor fusese trimis numaidecât să-l aducă pe doctorul Behenna. În afară de un cot învineţit şi o gleznă sucită, la început Elizabeth nu părea să aibă altceva, aşa că, după ce îi lăsase destul de mult sânge şi îi dăduse nişte sirop de fructe cald, doctorul o expediase la culcare. Lui George nu-i plăcea aproape nimic la Choake: înfumurarea şi aerul afectat, îndemânarea cu care se lăuda pe câmpul de vânătoare, medicina extrem de riscantă pe care o practica, nevasta care zâmbea prosteşte şi opiniile politice conservatoare; dar se resemnase şi acceptase situaţia, îi oferise cina şi-i propusese să rămână acolo peste noapte. Choake, care nu mai intrase în casa aceea de la moartea lui Francis Poldark, acceptase, scorţos. Fusese o cină cenuşie. 

Doamna Chynoweth, mama lui Elizabeth, refuzase mâncarea şi, în ciuda faptului că nu vedea cu un ochi, că şchiopăta de un picior şi era bâlbâită, insistase să rămână în camera fiicei ei ca să fie acolo în caz că se trezea; aşa încât doar bătrânul Jonathan Chynoweth li se alăturase la masă celorlalţi doi bărbaţi. Conversaţia fusese despre războiul din Franţa, căruia Choake, luându-se după eroul lui, Fox, i se împotrivea, despre faptele pe mare ale lui Edward Pellew, despre dovada de incompetenţă a Ducelui de York în Flandra, despre domnia terorii de la Lyon, despre recolta slabă de porumb, despre preţurile tot mai mari ale cositorului şi cuprului. George îi dispreţuia pe amândoi bărbaţii cu care şedea la masă şi rămăsese mai tot timpul tăcut, ascultând cum se sfădesc, mârâitul răguşit al lui Choake, glasul de tenor gutural al lui Chynoweth. O vreme, în mintea lui, neliniştea se potolise. Elizabeth suferise o zdruncinătură, nimic mai mult. 

Dar nu trebuie să fie atât de teribil de neatentă cu ea însăşi. Deşi purta acea preţioasă povară, primul fruct al căsătoriei lor, în ultimul timp făcuse adeseori lucruri pe care George le considera imprudente, nechibzuite. Poate că te puteai aştepta să fie deprimată, cu toane, plângăcioasă. Nu te aşteptai să-şi pună viaţa în pericol încercând să călărească un cal care stătuse multă vreme în grajd şi nu te puteai bizui pe el nici în cele mai bune momente. Nu te aşteptai să o găseşti ridicând cărţi grele pe un raft înalt. Nu te aşteptai...