Deschid ochii și mă trezesc înfășurată în așternuturi, cu cărțile azvârlite pe podea, deschise cu fața în jos. Nici n-am nevoie să mă uit la ceas ca să-mi dau seama cât de târziu este. Sar din pat, cu un picior încă încurcat în cearceaf, și aterizez pe burtă. Rămân acolo un minut. Închid ochii. Mă întreb dacă nu cumva m-aș putea preface că am leșinat, ca s-o conving pe mama să mă lase să chiulesc azi, să rămân acasă. E liniște și pace aici, pe podea. Dar și miroase ciudat. Deschid un ochi și văd ceva îngropat în covor. Poate una din delicatesele pisicești ale lui Dandelion¹. Întorc capul în partea cealaltă și-mi dau seama că aici e mai bine, dar aud de afară un claxon; ăsta e tata. Așa că sar în picioare, fiindcă o să apese neîncetat pe claxonul ăla tâmpit, până când o să mă vadă urcată în mașină. Nu-mi găsesc una dintre cărți și un pantof, părul îmi stă aiurea și hainele de pe mine sunt și ele tot aiurea, în fond eu sunt aiurea în pielea mea. Ar fi trebuit să mă nasc franțuzoaică. Dacă aș fi fost franțuzoaică, totul ar fi fost în regulă. Eram șic și cool și m-aș fi dus la școală pe bicicletă, o bicicletă cu coșuleț. În primul rând, aș fi știut să merg pe bicicleta aia. Dacă aș fi locuit în Paris, în loc de Mary Grove din Ohio, balerinii ăștia ar fi arătat mai bine cu fusta asta, părul n-ar fi avut culoarea asta portocaliuroșcată — ca o roșie tradițională — și, într-un fel sau altul, toată ființa mea ar avea mai mult sens. Intru cu totul în camera părinților mei, îmbrăcată în fustă și sutienul de la costumul de baie negru pe care l-am cumpărat cu Saz luna trecută, cel în care plănuiam să-mi petrec vara. Toate sutienele mele sunt în mașina de spălat. Dulapul mamei este ordonat și curat, dar lipsește rânduiala desăvârșită din dulapul tatei, unde totul este negru, gri, bleumarin, organizat pe culori fiindcă el este daltonist și în felul ăsta nu trebuie să întrebe tot timpul „Ăsta e verde sau maro?“ Scotocesc prin raftul de deasupra și apoi prin sertarele dulapului, căutând tricoul pe care mi-l doresc: unul vintage, cu Nirvana 1993. Îi fur mereu tricoul ăsta, iar el îl fură mereu înapoi, însă acum nu-l văd nicăieri. Mă așez în prag și îi strig mamei pe hol, către scări: 

— Unde e tricoul tatei, ăla cu Nirvana? Am decis că ăsta e singurul lucru pe care aș vrea să-l port azi. Aștept două, trei, patru, cinci secunde, dar singurul răspuns pe care-l primesc este încă un zbieret de claxon. Alerg la mine în cameră, apuc primul tricou ieșit în cale și îl trag pe mine, chiar dacă nu l-am mai purtat din primul an de liceu. Miss Piggy cu paiete. În pragul ușii, la plecare, mama îmi spune: — O să vin eu să te iau dacă nu te poate aduce Saz acasă. Mama este o scriitoare celebră și foarte ocupată — scrie romane istorice, nonficțiune, orice are legătură cu istoria —, dar mereu și-a făcut timp pentru mine. Când ne-am mutat în casa asta, am transformat camera de oaspeți în birou pentru ea, iar tata a petrecut două zile construind o bibliotecă din podea până în tavan, unde să-și poată ține ea sutele de cărți din care își face documentarea. Probabil că se citește ceva pe chipul meu, pentru că îmi pune o mână pe umăr și continuă: 

— Hei, o să fie bine. Și când spune asta se referă la mine și la cea mai bună prietenă a mea, Suzanne Bakshi (cunoscută mai degrabă drept Saz), anume că vom rămâne prietene chiar dacă terminăm liceul și mergem la facultate și viața o să vină cu tăvălugul ei. Îi simt cumva liniștea, energia aceea luminoasă pogorându-se ușor pe umerii mei, ca o pasăre într-un copac, topindu-mi-se în brațe, în membre, în sânge. Ăsta e unul dintre multele lucruri pe care mama le face excelent. Le transmite tuturor o stare de bine. Mă urc în mașină și-l văd pe tata îmbrăcat pe sub sacou cu tricoul lui Radiohead, ceea ce înseamnă că tricoul cu Nirvana este la spălat. Îmi zic să nu uit să pun mâna pe el când ajung acasă, ca să-l port la petrecerea de diseară. Timp de trei sau patru minute nu vorbim deloc, dar și asta e normal. Spre deosebire de mama, tata și cu mine nu suntem firi matinale și pe drumul spre școală ne place să păstrăm ceea ce numim „tăcere sociabilă“, ceva ce Saz refuză să respecte, ăsta fiind și motivul pentru care nu merg cu ea.