„Ăsta-i preţul curent”, explică Mor. „Ai vorbi mai clar, spuse Nan, dacă ţi-ai scoate din gură ţigara aia umezită.” „Am spus că e preţul curent!” făcu Mor. Îşi aruncă ţigara. „Bledyard l-ar fi făcut fără să ceară un ban”, spuse Nan. „Bledyard e un scrântit, exclamă Mor, şi consideră că păcătuieşti pictând portrete.” „După mine una, scrântiţii sunteţi voi şi Consiliul de administraţie al şcolii, replică Nan. Probabil că nu mai ştiţi ce să faceţi cu banii. Aţi început prin a înconjura şcoala cu reflectoare şi acum asta. Auzi, reflectoare! Parcă nu ne ajunge cât o vedem în timpul zilei!”

„O aşteptăm pe Felicity cu masa?” întrebă Mor. „Ba deloc, răspunse Nan. E întotdeauna bosumflată când vine acasă. Şi, oricum, tot n-ar mânca.” Felicity era fiica lor. O aşteptau să se întoarcă de la internat, unde din pricina unei epidemii de pojar se suspendaseră cursurile. Se aşezară la cele două capete ale mesei. Sufrageria era o încăpere micuţă. Mobila, bine lustruită, ocupa mult spaţiu. Ferestrele erau deschise larg în după-amiaza fierbinte şi uscată. Dădeau spre grădina mică din faţă ce se termina cu un gard de mălin auriu, ale cărui rămurele se încovoiau fără vlagă în arşiţa neiertătoare. Dincolo de grădină se întindea drumul, de-a lungul căruia vile cochete lipite spate în spate se repetau ca imaginile într-o oglindă. Castelul de nisip 5 Ansamblul de locuinţe era de dată recentă şi casele erau solid construite, având o linie modernă. Pe deasupra acoperişurilor din ţiglă roşie şi dincolo de frunzişul veştejit al copacilor, se înălţa în aburul molcom al miezului de vară turnul neogotic al şcolii St. Bride, unde Mor era profesor. Aveau numai mâncăruri reci la prânz. „Apă?” întrebă Nan. Turnă dintr-o carafă de porţelan alb cu desen albastru. Mor îşi înclină scaunul ca să-şi aleagă sticla cu sosul preferat din şirul de pe servantă. Unul din avantajele sufrageriei era că aveai totul la îndemână. „Vine Donald diseară s-o vadă pe Felicity?” întrebă Nan. Donald era fiul lor şi era elev în ultima clasă de liceu la St. Bride.

„Are pregătire pentru admitere”, răspunse Mor. „Pregătire! repetă Nan, imitându-l. Ai fi putut să-l scuteşti de pregătire! În viaţa mea n-am văzut doi oameni care să se teamă atât de mult de gura lumii. Nu vrei niciodată să faci ceea ce ar atrage atenţia asupra ta. Doar n-ai făcut legământ de supunere faţă de St. Bride.” „Ştii prea bine că Don detestă privilegiile”, răspunse Mor tăios. Acesta era unul din punctele din care porneau discuţiile lor. Îşi împlântă furculiţa în bucata de carne fără entuziasm. „Păcat că întârzie Felicity.” „Am o răfuială cu Don”, vorbi Nan. „Nu-l tot cicăli cu ascensiunea aia”, spuse Mor. Donald voia să plece pe munte, să se caţăre. Părinţii se opuneau acestui plan. „Să nu mai spui cuvântul ăla când vorbeşti de mine! protestă Nan. Trebuie să-şi asume cineva răspunderea pentru ceea ce fac copiii.” „Bine, dar lasă asta până după examen, făcu Mor. Şi aşa are destule griji.” Donald trebuia să dea peste puţin timp un examen de chimie pentru admiterea la un colegiu din Cambridge.

„Dac-o s-o lăsam, o să ne trezim că totul e aranjat. Don mi-a spus că a renunţat definitiv. Dar ieri doamna Prewett Iris Murdoch 6 spunea că ei discută în continuare despre excursie. Copiii tăi par să-şi facă o regulă din a-şi minţi părinţii, cu toate că le tot vorbeşti despre adevăr.” Deşi Mor nu avea niciun fel de convingeri religioase, crescuse într-un mediu metodist şi era profund încredinţat că cinstea stă la baza şi e condiţia oricărei virtuţi, îl durea să descopere că faptul îi lasă complet indiferenţi pe copiii săi. Împinse farfuria. „Nu mai mănânci asta? întrebă Nan. Te deranjează dacă o mănânc eu?” întinse furculiţa cu un gest de răpitoare şi luă carnea din farfuria lui Mor. „E prea mare zăpuşeala ca să pot mânca”, făcu Mor. Îşi aruncă privirea pe fereastră. Turnul şcolii lenevea în dogoare şi se legăna parcă uşor în aerul sleit. De pe artera principală din apropiere se auzea zumzetul monoton, ce nu contenea în tot timpul zilei, al şuvoiului circulaţiei, aici, la jumătatea drumului dintre Londra şi coastă, în zăduful după-amiezii, semăna cu bâzâitul insectelor într-o pădure. Vara timpul trecea greu, greu, greu. „Mai ţii minte cât de tare ura sărmana Liffey căldura asta?” întrebă Mor. Liffey era o căţea de vânătoare cafenie care cu doi ani în urmă fusese omorâtă pe şosea. Animalul ăsta îi legase pe Mor şi pe Nan mai mult decât reuşiseră copiii s-o facă. Aproape fără să-şi dea seama, ori de câte ori Mor dorea săşi îmbuneze soţia găsea ceva de spus în legătură cu Liffey. Chipul lui Nan se îmblânzi pe dată. „Sărmana! exclamă ea. Umbla împleticindu-se de colo-colo pe peluză urmărind un petec de umbră.

Şi limba îi atârna de-un cot.” „Mă întreb cât o să mai dureze valul ăsta de căldură”, spuse Mor. „În alte ţări, replică Nan, e vară şi atâta tot. Noi însă trebuie să vorbim despre valuri de căldură. E cumplit de plicticos.” Mor nu mai scoase o vorbă până Nan termină ce avea în farfurie. Simţea cum îl năpădeşte sentimentul soporific al Castelul de nisip 7 plictisului conjugal. Se întinse, căscă şi se lăsă absorbit de o pată de pe faţa de masă. „N-ai uitat, sper, că diseară cinăm la Demoyte.” Demoyte era fostul director de la St. Bride, pensionar acum, locuind în apropierea şcolii într-o casă mare ce-i aparţinea. Soţii Mor mai cinau şi acum cu el la intervale regulate. Suma de cinci sute de guinee, care o scandalizase în asemenea măsură pe Nan, trebuia plătită pentru un portret al lui, comandat de Consiliul de administraţie al şcolii. „Uf, fir-ar să fie, uitasem de asta, exclamă Nan. Uf, ce plictiseală cumplită! O să-i dau telefon să-i spun că nu sunt în apele mele.” „Ba n-ai s-o faci, se împotrivi Mor. Odată ajunsă acolo o să te simţi bine.” „Întotdeauna faci aceeaşi remarcă inutilă, replică Nan, doar ştii că niciodată nu mă simt în largul meu. Mai vine şi altcineva?” Nan detesta societatea. Lui Mor îi făcea plăcere. „O să fie pictoriţa care-i face portretul, răspunse Mor. După câte se pare a sosit ieri.” „Am citit despre ea în foaia locală, spuse Nan. Are un nume înfiorător de comic.” „Rain Carter1” rosti Mor. „Rain Carter, repetă Nan. Doamne sfinte! Fiica lui Sidney Carter. Cel puţin el e un pictor bun.

Oricum, e renumit. Dacă tot voiaţi să cheltuiţi banii, de ce nu i l-aţi comandat lui?” „A murit, spuse Mor. A murit la începutul anului. Se pare că şi fiica lui e înzestrată.” „Asta-r mai lipsi, să nu fie talentată, când cere un asemenea preţ, ripostă Nan. Înseamnă că trebuie să mă îmbrac mai aparte. Sunt sigură că o să fie înzorzonată. Stă în Franţa. Vezi, doamne! Apropo, unde locuieşte acum? La hanul Saracen’s Head?”