Când eram mică, în serile de miercuri eu şi mama vizionam filme muzicale vechi. Era ritualul nostru. Uneori apărea şi tata sau Steven ca să stea un pic cu noi în fața televizorului, dar aproape invariabil în fiecare miercuri ne găseai pe mine şi pe mama aşezate pe canapea, învelite cu o pătură, cu un castron de floricele cu sare şi caramel. Ne uitam la Omul-orchestră, West Side Story, Meet Me in St. Louis — toate pe gustul meu —, la Cântând în ploaie, care-mi plăcea foarte tare. Dar niciunul nu-mi era la fel de drag ca Bye Bye Birdie. Dintre toate filmele muzicale, Bye Bye Birdie era preferatul meu. Îl revedeam întruna, ori de câte ori mai suporta mama să-l revadă. Ca și Kim MacAfee¹, îmi doream să mă dau cu rimel, să port pantofi cu toc şi să cunosc „fericirea unei femei în toată firea“, îmi doream să aud băieţii fluierând şi să ştiu că pe mine mă fluieră. Îmi doream să mă fac mare şi să fiu întocmai ca ea, pentru că ea avusese parte de toate astea. Şi apoi, când se făcea ora de culcare, fredonam „We love you, Conrad, oh yes we do. We love you, Conrad, and we’ll be true“² în oglinda de la baie, în timp ce mă spălam pe dinţi. Cântam până nu mai puteam, cu elanul unei puştoaice de opt– nouă–zece ani. Dar nu-i cântam lui Conrad Birdie. Îi cântam lui Conrad al meu. Conrad Beck Fisher, băiatul visurilor mele din preadolescenţă. Am iubit doar doi băieţi în viaţa mea, amândoi purtând numele de familie Fisher. Conrad a fost primul şi l-am iubit aşa cum poţi iubi doar prima dată, de fapt. E genul de iubire care nu ştie altceva şi nici nu-şi doreşte să ştie: o iubire năucă, nesăbuită şi pătimaşă. Genul de iubire pe care o trăieşti o dată în viaţă. Apoi a apărut Jeremiah. Când mă uitam la Jeremiah, vedeam trecutul, prezentul şi viitorul. El nu mă cunoştea doar pe mine cea de odinioară. Mă cunoştea și pe mine cea de-acum şi mă iubea oricum. Cele două mari iubiri din viaţa mea. Cred c-am ştiut dintotdeauna că voi deveni Belle Fisher într-o zi. Doar că n-am ştiut că avea să se întâmple astfel.

Când eşti în sesiune şi recapitulezi de cinci ore deja, ai nevoie de trei chestii care să te ajute să rezişti până dimineaţa. Un Slurpee cât mai mare cu putinţă: o combinaţie de cola cu sirop de cireşe, în proporţii egale. Pantaloni de pijama, genul care au fost spălaţi de atâtea ori, încât s-au făcut ca foiţa de hârtie. Şi, în sfârşit, pauze de dans. Cât mai multe pauze de dans. Când încep să ţi se închidă ochii şi tot ce vrei e să te bagi în pat, pauzele de dans o să te ajute să rezişti. Era patru dimineaţa şi studiam pentru ultimul examen din anul I la Finch University. Mă instalasem în biblioteca din clădirea noastră, cu cea mai bună prietenă pe care mi-o făcusem recent, Anika Johnson, şi cea mai bună prietenă a mea de multă vreme, Taylor Jewel. Vacanţa de vară era la doi paşi, aproape că-i simţeam gustul. Încă cinci zile. Începusem numărătoarea inversă în aprilie.