Sotia tacuta A.S.A. Harrison descarca gratis PDF.

Este începutul lui septembrie. Jodi Brett e în bucătărie, pregătind cina. Graţie planului deschis al apartamentului, poate vedea bine de­a lungul camerei de zi, până la ferestrele orientate spre răsărit, şi dincolo de ele, spre peisajul dominat de lac şi de cer, învăluit de lumina înserării într­o nuanţă de albastru uniform. O dungă subţire, de un albastru mai închis – orizontul – pare să se afle foarte aproape, la îndemână, gata s­o atingi. Îi place arcul acesta de cerc net trasat  şi senzaţia pe care i­o dă, de a fi înconjurată. Sentimentul restrângerii, al închiderii, este cel care o încântă cel mai mult cu privire la viaţa ei aici, în cuibul de la etajul douăzeci şi şapte. La vârsta de patruzeci şi cinci de ani, Jodi se consideră încă o femeie tânără. Nu stă cu privirea aţintită mereu spre viitor, ci trăieşte deplin momentul, concentrată asupra existenţei de fiecare zi. 

Presupune, fără a se fi gândit în mod special la asta, că lucrurile vor continua la infinit în felul lor imperfect de a fi, dar acceptabil. Cu alte cuvinte, habar nu are că viaţa ei a ajuns acum la o culme, că forţa ei  tinerească – pe care cei douăzeci de ani de căsnicie cu Todd au erodat­o puţin câte puţin – se apropie de stadiul ultim al dezintegrării, că ideile ei despre cine este ea însăşi şi despre felul în care ar trebui să se comporte sunt mult mai puţin ferme decât îşi închipuie, dat fiind că doar de câteva luni va fi nevoie pentru a face din ea o ucigaşă. Dacă i­ai spune asta, nu te­ar crede. 

Crima e un simplu cuvânt în vocabularul   ei,   un   concept   lipsit   de   semnificaţie,   subiectul   acelor reportaje de la ştiri în care sunt implicaţi oameni pe care ea nu­i cunoaşte şi nu­i va întâlni niciodată. Violenţa domestică i se pare mai cu seamă implauzibilă – faptul că frecuşurile dintr­o familie ar putea ajunge până la un   asemenea  nivel.  Există  motive  pentru  această  incapacitate  de  a înţelege situaţia, chiar lăsând la o parte obişnuinţa ei de autocontrol: nu este o idealistă, crede în existenţa împreună a binelui şi a răului, nu e certăreaţă şi nu se lasă uşor încolţită. Câinele,   un   golden   retriever   cu   blana   aurie   şi   mătăsoasă,   stă   la picioarele ei în vreme ce ea taie legumele. Din când în când îi aruncă o feliuţă de morcov crud, pe care el o prinde şi o ronţăie bucuros. Acest ping­pong cu legumele este un vechi ritual care precedă cina, unul pe care ea şi căţelul l­au împărtăşit încă de când l­a adus acasă, un ghemotoc de pui care să­i mai îndepărteze lui Todd atenţia de la dorinţa de a avea copii, dorinţă care l­a podidit aparent pe neaşteptate, cam pe când a împlinit   patruzeci   de   ani.  

Îl   botezase   Freud,   sperând   că   se   va   putea amuza pe seama tizului său celebru – misoginul pe care fusese nevoită să­l ia în serios la universitate. Freud trage pârţuri, Freud papă mizerii. Freud   aleargă   după   propria   coadă.   Câinele   e   vesel   din   fire   şi   nu­l deranjează câtuşi de puţin să fie subiect de glume. Tăind legumele şi tocând verdeţurile, se lasă complet absorbită de ceea ce face. Îi place intensitatea gătitului – disponibilitatea flăcării aragazului, timerul care numără minutele, rezultatul vizibil pe loc. Este conştientă de tăcerea  care  domneşte dincolo  de bucătărie, totul  curgând rapid  spre momentul în care va auzi cheia în uşă – moment pe care îl anticipează cu plăcere.  Încă   mai   simte   că   a­i   pregăti   masa   lui   Todd   este   o   ocazie deosebită, încă se mai poate mira de întorsătura fericită a destinului care l­a adus în viaţa ei, o chestiune de noroc absolut, care nu părea prielnică unei relaţii mai apropiate şi cu atât mai mult unui viitor caracterizat de mese apetisante, pregătite cu dragoste. Se  întâmplase  într­o   dimineaţă   ploioasă   de   primăvară.   Ocupată   cu studiile ei de psihologie, cu o slujbă de chelneriţă seara, istovită, se muta şi era la volanul unei camionete închiriate, în care îşi încărcase tot ce avea, şi se îndrepta spre nord, pe State Street. Pregătindu­se să schimbe banda de pe dreapta pe stânga, poate că se uitase peste umăr. Sau poate nu. Camioneta i se părea greu de condus, n­o simţea, iar partea de sus a geamurilor   de   la   portiere   era   aburită,   aşa   că   la   ultimul   semafor   nu apucase să cotească. Date fiind condiţiile, e posibil să fi fost distrasă – o chestiune care mai târziu avea să fie îndelung discutată între ei. Când el îi lovise portiera stângă şi­i proiectase camioneta pe contrasens, izbucnise o cacofonie de claxoane şi scârţâit de frâne, şi înainte să­şi poată da seama ce se întâmplă – înainte să realizeze că maşina se oprise, iar ea nu păţise nimic – el urla la ea prin geamul închis al portierei.

— Muiere idioată! Ce­ţi închipui că faci aici? Nu eşti în toate minţile? Cine te­a învăţat să conduci? Oameni ca tine n­au ce căuta pe drumurile publice! Ai de gând să ieşi din maşină sau vrei să stai acolo ca o imbecilă? Tirada lui în ploaie nu avea darul de a face o impresie favorabilă, dar e firesc ca un bărbat implicat într­un accident rutier să­şi iasă din fire, chiar dacă fusese vina lui, ceea ce nu era cazul acum, aşa că după câteva zile, când o sunase ca s­o invite la masă, ea acceptase cu amabilitate. O dusese la Greentown, unde mâncaseră souvlaki cu carne de miel şi băuseră retsina rece. Restaurantul era aglomerat, mesele aproape unele de altele şi lumina puternică. Se văzuseră nevoiţi să strige pentru a se auzi în hărmălaia din jur şi începuseră să râdă de încercările lor ratate de a se face înţeleşi. Conversaţia, atâta cât fusese posibilă, se rezumase la fraze scurte, ca „Mâncarea e bună… Îmi place aici… Geamurile mele erau aburite… 

Dacă nu s­ar fi întâmplat, nu te­aş fi întâlnit”. Ea nu ieşise până atunci la prea multe întâlniri adevărate. Bărbaţii pe care îi cunoştea de la universitate o scoteau la o pizza cu bere, după care îşi numărau banii. O aşteptau la restaurant nebărbieriţi, neîngrijiţi, în hainele în care fuseseră la cursuri. Todd îmbrăcase o cămaşă curată şi venise s­o ia de acasă, mergând apoi împreună la restaurant, iar acum era curtenitor, îi reumplea paharul şi o întreba dacă se simte bine. Aşezată în faţa lui, era mulţumită de ceea ce vedea – felul în care el se simţea firesc, în largul lui,  şi aerul că avea totul sub control. Îi plăcuse maniera lui relaxată de a­şi şterge cuţitul pe felia de pâine şi faptul că întinsese cardul de credit fără să se uite la nota de plată. După aceea urcaseră din nou în camioneta lui şi el condusese până la clădirea în care locuia, un conac din secolul al XIX­lea pe care îl renova, retransformându­l din pensiune în locuinţă unifamilială. O ţinuse uşor de cot în vreme ce străbăteau aleea crăpată