La fel ca în fiecare sâmbătă la taverna Pig & Thistle, din Pennyroyal Green, tabla de şah înfăţişa o bătălie în miniatură între alb şi negru, iar Frances Cooke şi Martin Culpepper stăteau aplecaţi deasupra ei ca doi generali încărunţiţi din tabere opuse, care-şi preluaseră locurile de cinste în faţa focului. Dar, în ziua aceea, acesta era singurul lucru obişnuit din oraşul Pennyroyal Green. Ned Hawthorne se opri din sarcina sa nesfârşită de a mătura podeaua pentru a o păstra imaculată: nu era nici ora douăsprezece ziua, şi totuşi toate mesele uzate din tavernă erau ocupate.

Pe lângă clienţii obişnuiţi, se aflau acolo şi câţiva locuitori din Pennyroyal Green, care nu-şi făceau prea des apariţia în tavernă: parohul – despre care se ştia lucrul extrem de enervant că nu punea niciodată gura pe alcool –, misterioasa domnişoară Marietta Endicott de la prestigioasa Şcoală de Fete a Domnişoarei Endicott – care fusese convinsă cumva să coboare dealul pe care se afla instituţia – şi câţiva ţigani din tabăra de vară de la marginea oraşului, dintre care unul ţinea în mână o vioară dezacordată. Ned Hawthorne, a cărui familie deţinea de secole taverna Pig & Thistle, nu mai văzuse niciodată atât de multe chipuri serioase adunate la un loc sub acoperişul său. Şi era şi prima dată când vindea atât de puţină băutură clienţilor săi. Pentru numele lui Dumnezeu!

Dacă voiau să organizeze un priveghi adecvat pentru Colin Eversea, cineva trebuia să preia iniţiativa şi să pună lucrurile în mişcare.

– Ei bine, era numa’ o chestiune de timp pân’să fie spânzurat Colin Eversea, zise el, rupând liniştea din jur. Iar afirmaţia aceea chiar reuşi să spargă gheaţa. Răsună imediat un tumult de aprobări, care dădu naştere unei adevărate polemici.

– O, da, dacă un Eversea va fi spânzurat în cele din urm’, atunci cu siguranţ’ el ar fi prima mea alegere, se auzi o voce dispreţuitoare. – Ba nu! Colin e un băiat bun! contracară altcineva, vehement. De fapt, cel mai bun! – Colin e bun la a fi rău, strigă o altă persoană, acoperind râsetele generale şi câteva proteste chiţăite.

– Hai să zicem că are un suflet bun, interveni cineva diplomat, de lângă vatră. La fel de bun cum e ziua de lungă. – Ce vorbeşti? Mie îmi datorează cinci lire! se auzi imediat o voce indignată, de undeva din spate. Acum n-o să mai văd niciodată banii ăia.

– Trebuia să te ducă căpăţâna să nu pui pariu pe ceva cu Colin Eversea! Vocile se stinseră aproape imediat şi se instală din nou liniştea. Apoi cineva îşi drese glasul.

– Şi a mai fost şi povestea aceea cu contesa, se auzi o voce nesigură.

– Şi cu actriţa…

– Şi cu văduva...

– Şi cu calul de curse...

– Şi cu jocurile de noroc...

– Şi cu duelurile!