Ochii lui întâlneau privirile trecătorilor şi turiştilor, care se îmbulzeau din toate părţile spre piaţă. Plimbăreţii, ca orice grup în mişcare, erau absenţi şi împrăştiaţi, dar, imediat ce-l vedeau, deveneau brusc atenţi. În primul moment ai fi zis că globii ochilor lor, luaţi prin surprindere, încercau să se afunde în adâncul craniului şi, abia când se convingeau că lucrul acesta este imposibil, se resemnau să rămână la locul lor şi să înfrunte realitatea. Majoritatea păleau, unora le venea să vomite şi doar câţiva continuau să-l privească liniştiţi. El îi privea sfidător cu ochii aceia de care n-ai fi putut spune că sunt albaştri, cenuşii nici atât, nişte ochi greu de definit, pentru că în locul culorii aveau un reflex îndepărtat şi straniu. Între timp, întorcându-şi privirea, grupurile de plimbăreţi se grăbeau să întrebe cum se ajunge la Catedrala Sfânta Sofia, la mormintele sultanilor-padişahi, la Bancă, la vechile băi, la Palatul Viselor. 

Şi, deşi întrebau şi se agitau haotic, ca loviţi de streche, cei mai mulţi rămâneau pe loc, se învârteau prin piaţă ca prinşi într-o capcană. Şi probabil că asta şi era pentru că, deşi nu foarte mare, piaţa aceasta era una dintre cele mai faimoase pieţe din capitala împărăţiei seculare. Pavată cu granit verde, piaţa părea turnată în bronz. Capetele metalice de lei din spatele gardului unde se afla clădirea Arhivei Centrale a Statului, având o aripă ce dădea chiar în piaţă, cupola de plumb a Geamiei Sultanilor, coloana cu hieroglife adusă în urmă cu câteva secole pentru a marca ocuparea Egiptului, diversele embleme şi simboluri împărăteşti turnate şi ele în metal şi, în fine, Poarta Tunurilor, în zidul căreia fusese construită „Firida Ruşinii“, toate acestea sporeau impresia de măreţie. În limba ţării, firidei i se spunea „piatra de luare-aminte“, ceea ce, în traducere liberă, înseamnă „să înveţi dintr-o nenorocire“. 

Nu era greu de înţeles de ce firida în care erau depuse capetele tăiate ale vizirilor rebeli sau ale înalţilor demnitari loviţi de necaz fusese amplasată tocmai aici. Poate că nicăieri în altă parte privirea trecătorilor n-ar fi putut remarca mai bine legătura dintre solemnitatea greoaie a străvechii pieţe şi tigva omenească ce încercase s-o sfideze. Se vedea imediat că alegerea locului firidei în zid se făcuse în aşa fel, încât să-ţi dea impresia că privirea oarbă a celui descăpăţânat cuprinde întreaga piaţă. Astfel se urmărise ca şi cel mai nătâng trecător, cel mai lipsit de fantezie să-şi poată închipui, măcar pentru o fracţiune de secundă, propria lui scăfârlie cocoţată la înălţimea aceea neobişnuită. Când bătea vântul şi firele de păr se învolburau jalnic, moliciunea lor în contrast cu ornamentele de fier din piaţă, coamele leilor, mai ales, era greu de suportat. Piaţa avea o grandoare unică. Se vedea peste tot că metalul face casă bună cu piatra. Chiar şi pe terasa cafenelei de vizavi aveai impresia că gestul banal şi omenesc de a bea o cafea era agresat aici de vecinătatea metalului, prezent sub forma vaselor de aramă. 

Acolo, în afară de plimbăreţi, veneau de obicei să-şi bea cafeaua şi bătrânii crainici ai statului, care, din pricina vârstei înaintate sau a bolii profesionale – pierderea vocii –, ieşiseră la pensie. Cafegiul îi povestise supraveghetorului firidei, lui Abdulla, că, în sporovăiala lor, bătrânii nu făceau altceva decât să-şi amintească de vechile anunţuri şi decrete pe care le răspândiseră odinioară în toate colţurile imperiului. Dimineaţa, înainte ca piaţa se se însufleţească, supraveghetorului Abdulla îi plăcea să privească îndelung spre terasa cafenelei. Chiar şi lui, după orele de program, îi făcea mare plăcere să ia loc la una dintre măsuţe, ceea ce se întâmpla rar, ce-i drept, căci medicul îl sfătuise să se abţină de la cafea. Abdulla împlinise treizeci şi unu de ani, dar avea probleme cu picioarele lui lungi de cocostârc şi, în afară de asta, din când în când auzea un fâşâit în urechi, senzaţie care-l demoraliza complet. Iar în piaţă, cafeaua, ca toate lucrurile din jur, era foarte tare. Şi totuşi, uneori Abdulla îşi lua inima-n dinţi şi mai comanda câte o ceaşcă. În zilele acelea, el prefera, cine ştie de ce, să stea la o masă în vecinătatea bătrânilor crainici. 

Glasurile lor, care odinioară zgâlţâiau geamurile, păreau acum o hârâială jalnică. Totuşi, după cum povestea cafegiul, dădeau de înţeles că vechile decrete fuseseră mai solemne decât cele de acum, aşa cum fuseseră şi ei în comparaţie cu crainicii din zilele noastre. El îi mai spusese lui Abdulla că bătrânii crainici îşi aminteau, fără excepţie, ziua în care le pierise definitiv glasul, şi nu numai ziua, ci şi firmanul pe care-l citeau atunci, ba chiar şi fraza la care se întâmplase nenorocirea. Vezi, aşa sunt oamenii, ciudaţi, continuase el, nu uită niciodată nimic. Privind spre grupurile de curioşi, Abdulla era din ce în ce mai convins că omul avea dreptate şi că turiştii meritau să fie şocaţi de ceea ce vedeau. Ştia că imaginea unui cap tăiat nu e ceva ce poate suporta oricine, şi totuşi i se păruse mereu că groaza şi şocul pe care le observa pe chipurile lor întreceau orice imaginaţie. I se părea că cea mai puternică impresie o făceau ochii mortului, şi asta nu pentru că erau nişte ochi fără viaţă, ci probabil pentru că oamenii sunt obişnuiţi să-şi închipuie ochii alături de trupul celui ucis, cu mâini şi picioare, iar Abdulla socotea că tocmai absenţa acestora făcea ca globii să pară mai mari şi mai valoroşi decât sunt în realitate.