Seria Maxton Hall  Vol. 3 - Save Us Mona Kasten descarca gratis PDF.

Bunicul meu obișnuia să mă întrebe: Când va veni ziua în care vei pierde totul – ce vei face? Nu m-am gândit niciodată serios la răspunsul la această întrebare, ci am spus întotdeauna primul lucru care mi-a venit în minte în acel moment. Când aveam șase ani și fratele meu mi-a stricat intenționat excavatorul de jucărie, a fost: Atunci voi repara excavatorul. Când aveam zece ani, când ne-am mutat din Manchester în apropiere de Londra, am spus cu sfidare: îmi voi găsi noi prieteni. Iar când a murit mama mea și aveam 17 ani, am încercat să fiu puternică pentru tatăl și fratele meu: Vom trece peste asta. Chiar și atunci, renunțarea nu a fost o opțiune pentru mine. Dar acum, la aproape douăzeci și patru de ani, în acest birou în care mă simt brusc ca un infractor, nu am niciun răspuns. Situația mea pare fără speranță în acest moment, iar viitorul meu incert. Nu știu cum să merg mai departe acum. Deschid sertarul scârțâitor al biroului greu din lemn de cireș și scot pixurile și blocurile de notițe care și-au găsit locul acolo în ultimul an. Mișcările mele sunt lente, brațele îmi sunt plumburii. Și totuși, trebuie să mă grăbesc: Trebuie să părăsesc clădirea înainte de terminarea pauzei de masă. Sunteți suspendat cu efect imediat. Îți interzic să ai orice contact cu elevii de la Maxton Hall. Dacă încălcați această interdicție, veți fi acuzat. Stilourile îmi cad din mână și aterizează zdrăngănind pe podea. La naiba. Mă aplec, le ridic și le arunc nepăsător alături de restul lucrurilor pe care le-am depozitat într-o cutie. Este o dezordine sălbatică de notițe, manuale, globul vechi al bunicului meu și materiale didactice pe care le-am copiat pentru mâine și pe care ar trebui să le arunc acum, dar nu mă pot hotărî să o fac. Mă uit prin birou. Rafturile au fost curățate, doar câteva resturi de hârtie de pe birou și subsolul murdar indică faptul că, în urmă cu câteva ore, încă mai corectam hârtii aici. E vina ta, îmi sună în cap o voce răutăcioasă. Mă frec la tâmplă și apoi verific pentru ultima oară toate sertarele și compartimentele din birou. Nu ar trebui să-mi întârzii plecarea mai mult decât este necesar, dar este nevoie de mai multă putere decât aș fi crezut pentru a mă desprinde de această cameră. Am luat decizia, cu câteva săptămâni în urmă, de a căuta un loc de muncă la o altă școală pentru a putea fi cu Lydia. Dar există totuși o diferență uriașă între a părăsi un loc de muncă în condițiile tale și a fi escortat afară de către securitate. Înghit în sec și iau haina de pe cuierul de lemn. O trag mecanic pe mine, apoi iau cutia și mă îndrept spre ușă. Fără să mă mai uit o dată în jur, ies din birou. Am capul plin de întrebări: Oare Lydia știe deja? Cum se simte? Când o voi mai vedea? Ce am de gând să fac acum? Mă va mai angaja vreodată vreo școală ca profesor? Și dacă nu o vor face? Dar nu am cum să înțeleg acum răspunsurile la această întrebare. În schimb, resping panica care crește în mine și merg pe coridor spre biroul secretarei pentru a preda mănunchiul de chei. Elevii trec pe lângă mine, unii dintre ei mă salută amabil. O înțepătură dureroasă îmi umple abdomenul. Doar cu greu reușesc să le întorc zâmbetele. A fost foarte plăcut să predau aici. Mă întorc pe coridorul secretariatului și, dintr-o dată, am senzația că cineva mi-a turnat o găleată de apă rece în cap. Mă opresc atât de brusc încât cineva mă lovește din spate și mormăie scuze. Dar abia dacă ascult – privirea îmi este fixată pe tânărul înalt, blond-roșcat, căruia îi datorez toată această situație. James Beaufort nu face o față când mă vede. Dimpotrivă, pare complet nepăsător – ca și cum nu tocmai mi-ar fi distrus viața. Știam de ce este capabil. Și știam că nu era o idee bună să-l întorc împotriva mea. – El și prietenii lui sunt imprevizibili, m-a avertizat Lexington în prima mea zi de școală.

– Ai grijă. Nu i-am acordat prea multă atenție cuvintelor sale, pentru că până atunci știam deja cealaltă parte a poveștii. Lydia îmi spusese cât de mult suferă acest băiat din cauza moștenirii familiei sale, cât de închis este chiar și față de sora lui geamănă. În retrospectivă, mă simt atât de prost că nu am fost mai atent. Ar fi trebuit să știu că James ar fi făcut orice pentru Lydia. Probabil că ruina mea profesională nu este mai mult decât un fleac în rutina lui zilnică. Alături de James se află Cyril Vega, căruia din fericire nu a trebuit să-i predau niciodată. Nu știu dacă aș fi reușit să păstrez o fațadă profesională. De fiecare dată când îl văd, îmi apare în fața ochilor o imagine cu el și Lydia. Cum pleacă împreună de la școală și se urcă într-un Rolls-Royce. Râzând împreună. Cum o ia în brațe și o consolează, în timp ce eu nu am putut niciodată după ce mama ei a murit. După o clipă, strâng dinții cu putere și îmi continui drumul, cutia de carton ascunsă sub braț. Cu cât mă apropii mai mult de cei doi, cu atât mai mult îmi strâng mâna în jurul cheii din buzunarul hainei. Și-au întrerupt conversația pe care o purtau și mă privesc, cu fețele lor două măști dure, impenetrabile. Mă opresc în fața ușii de la secretariat și mă întorc spre James.

– Ești fericit acum? El nu dă nicio reacție, ceea ce face ca furia din mine să clocotească și mai tare.

– La ce te gândeai? întreb și îl privesc provocator. Din nou nu răspunde. – Îți dai seama că distrugi vieți cu glumele tale copilărești? James schimbă o privire cu Cyril și obrajii lui devin ușor roșii – la fel ca ai surorii lui când se enervează. Cei doi seamănă al naibii de mult, și totuși, după părerea mea, cu greu ar putea fi mai diferiți.

– Tu ești cel care ar fi trebuit să te gândești la asta înainte, scuipă Cyril. Ochii lui strălucesc și mai furioși decât ai lui James și mă gândesc că probabil au pus la cale un plan împreună pentru a mă da afară din școală. Privirea lui Cyril nu lasă nicio îndoială că el este cel care are puterea dintre noi doi. Îmi poate face orice, indiferent dacă sunt mai în vârstă decât el. El a câștigat și știe asta. Victoria i se citește pe față și se reflectă în postura lui mândră. Am lăsat să iasă un râs resemnat.

– Sunt surprins că încă mai poți să râzi, continuă el.

– S-a terminat. Ești demascat – îți dai seama de asta? Îmi înfășor mâna în jurul mănunchiului de chei, atât de strâns încât dinții mici de metal îmi taie pielea. Oare puștiul ăsta bogat chiar crede că nu știu? Că nu aș ști că nimănui nu-i va păsa când și unde ne-am întâlnit eu și Lydia? Că nimeni nu ne va crede când vom mărturisi că ne cunoaștem și ne iubim înainte de perioada mea la Maxton Hall? Și că am pus capăt relației noastre în momentul în care am știut că voi fi profesorul ei? Bineînțeles că-mi pasă. De acum înainte și pentru totdeauna, voi fi tipul dezgustător care a avut o aventură cu o elevă în timpul primelor sale zile ca profesor. Gândul mă face să mă simt rău. Fără să le mai arunc o privire, intru în biroul secretarei. Scot cheia din buzunarul de la geacă, o trântesc pe tejghea și mă întorc pe călcâie. În timp ce trec din nou pe lângă băieți, văd cu coada ochiului că Cyril îi întinde lui James un telefon mobil.

– Mulțumesc pentru asta, omule, îl aud spunând, apoi îmi feresc privirea și mă îndrept cât pot de repede spre ieșire. Doar la periferie observ că James face gălăgie în spatele meu. Fiecare pas doare, fiecare respirație pare o sarcină imposibilă. Un vuiet îmi intră în urechi, înecând aproape toate sunetele. Râsetele studenților, ecoul pașilor lor, scârțâitul ușii duble prin care ies din Maxton Hall și pășesc în necunoscut.