prolog

Dacă ar fi ştiut Charlie Hessler ce serie de evenimente avea să declanşeze cursa lui, nu ar mai fi dat niciodată şi acea ultimă tură în jurul circuitului Quantico. Până la urmă, acel accident vascular era contraproductiv pentru tot ce sperase să realizeze târându-şi fundul acela de vârstă mijlocie în oraş în fiecare seară la ora şapte. Dar Charlie nu avea nici cea mai vagă idee ce avea să se întâmple în viitor. În timp ce se apropia de ultimul kilometru ai cursei, un cheag de sânge îi ajunse în creier cu un efect catastrofic, şi Charlie se prăbuşi pe porţiunea de iarbă de lângă pistă. Şi nu-l putu găsi nimeni pentru următoarele cincisprezece minute. În celălalt capăt al ţării şi paisprezece ore mai târziu, un e-mail era deschis pe un computer guvernamental. În acest e-mail scria că Charlie Hessler era scos din peisaj. Destinatarul rămase un minut uitându-se la ecranul luminat al computerului său, bătând uşor cu degetele în birou. După aceea, un zâmbet mic îi arcui o parte a feţei, şi apăsă pe butonul de ştergere. Dacă Hessler era scos din funcţiune, asta însemna că Dante Torelli rămăsese expus şi fără nici un fel de întăriri. Era timpul să-l elimine şi pe el din peisaj.

Situaţia deveni, în cele din urmă, critică între Zoey Addler şi Domnul Buze Păcătoase în după-amiaza în care acesta încercă să-i fure locul de parcare. Bine, tehnic vorbind, numele vecinului ei de deasupra nu era tocmai „Domnul Buze Păcătoase“. Ştia cu ce se ocupa tipul, dar nu şi cum îl chema. Şi, din moment ce tipul era al naibii de chipeş şi atrăgător, Zoey îl poreclise în mintea ei Domnul Buze Păcătoase. Şi, da, tehnic vorbind, locul de parcare în cauză poate că nu era al ei din punct de vedere legal – din moment ce nu plătise pentru el –, dar era drept şi că ea îl deszăpezise. Era luna ianuarie în Chicago. Şi, în Chicago, pe timp de iarnă, dacă deszăpezeai un loc de parcare, asta îl cam făcea al tău. Toată lumea ştia acest lucru. Toată lumea cu excepţia Domnului Buze Păcătoase, mai exact.

– Ce naiba faci acolo? ţipă Zoey la el, lovind cu putere în capota maşinii lui negre Beemer decapotabile, aflată pe locul de parcare pe care i-l furase. Domnul Buze Păcătoase mormăi ceva din spatele volanului Beemerului său. Ceva ce ea nu putu auzi. După aceea, deschise geamul.

– Eşti nebună? Puteam să dau peste tine. Să nu te mai arunci niciodată în faţa unei maşini în mişcare. Oh, da! De parcă el avea vreun drept să-i ţină ei predici de-astea. Zoey se îndreptă de spate, îşi ancoră ferm în pământ ambele picioare încălţate în cizme Sorel şi îşi încrucişă braţele la piept.

– Eu am deszăpezit locul acesta de parcare. Este al meu. Nu poţi să-l iei. Vorbele îi ieşeau în norişori albi de abur în atmosfera rece de după-amiază târzie. Se depuseseră deja în jur de douăzeci de centimetri de zăpadă noaptea trecută şi arăta ca şi când avea să mai ningă iar. Aşa că acesta era un motiv în plus să vrea să îşi păstreze locul de parcare.