INTRODUCERE

 A studia istoria Franţei înseamnă, în primul rând, să punem sub semnul întrebării concepţia noastră despre Franţa ca „en-titate" naturală, neschimbată şi unitară de-a lungul timpului. Multă vreme cercetătorii francezi au susţinut ideea potrivit căreia geografia şi istoria contribuie în egală măsură la explicarea caracterului şi dezvoltării unei ţări. Accentul, dezvoltat în secolul al XlX-lea de istorici francezi, cade mai curând pe „posi-bilism" decât pe „determinism". Potrivit determinismului, toate acţiunile sunt rezultatul unor acţiuni anterioare sau al unor cir-cumstanţe existente, de pildă geografia, astfel încât individul nu alege cu adevărat ce face, în vreme ce posibilismul admite exis-tenţa unui efect pe care individul îl poate avea asupra cursului istoriei. Chiar şi acceptând faptul că istoria poate fi influenţată de „posibilism", în studiile despre istoria Franţei continuă să se pună accentul pe structuri, factorii geografici şi economici fiind esenţiali. Această abordare este legată de prezentarea noţiunii de pays ca unitate crucială: o regiune a Franţei în care geografia şi istoria se împletesc pentru a conferi un caracter distinctiv. Acum Franţa pare să fie definită de graniţele ei naturale -Canalul Mânecii, Oceanul Atlantic, Munţii Pirinei, Mediterana, Alpii şi Rinul (deşi acest lucru exclude o importantă zonă dispu-tată, între Rin şi Canalul Mânecii, care cuprinde traseele urmate de germani în invaziile din 1792, 1870, 1914 şi 1940). Apoi fran-cezii devin cei care trăiesc în zona cuprinsă între aceste graniţe. însă, aşa cum voi arăta în această carte, nu a existat întot-deauna o astfel de stabilitate, la fel cum nu a existat nici în cazul Germaniei ori al Poloniei. întradevăr, până în secolul al XV-leâ, conturul Franţei a fost foarte nesigur, atât din pricina rolului jucat de regii Angliei în regiunile pe care le stăpâneau în Franţa, cât şi datorită încercării ducilor de Burgundia de a crea din nou un stat între Franţa şi Germania. Ulterior, spre deosebire de Spania şi de Anglia, această situaţie s-a menţinut în ce priveşte frontierele Franţei, mai ales la graniţa estică, până în 1945. Până în 1550, regatul Franţei nu făcuse cuceriri importante până la Rin, Alpi şi Ţările de Jos, care să-i transforme radical graniţa estică, deşi Henric al 11-lea a cucerit principatele episcopale Metz, Toul şi Verdun în 1552. Ducatul independent Savoia (un stat compozit cu Piemont şi Nisa) încă ajungea până la râul Saone în 1601 (iar Savoia şi Nisa au devenit franceze abia în 1860), englezii s-au aflat, până în 1558, la Calais (iar între 1544-1550 în Boulogne), iar Habsburgii în Alsacia, Artois şi Franche-Comte până în 1648,1659 şi respectiv 1678, în timp ce Lorena a fost ducat independent până în 1766. Ar fi mult prea uşor să presupunem că expansiunea ulteri-oară a frontierelor Franţei a fost inevitabilă, nu în ultimul rând deoarece avem tendinţa să asociem statele, din perspectivă is-torică, cu configuraţia modernă a ţărilor, ceea ce este inexact, într-adevăr, expansiunea franceză a ajuns în regiuni care până atunci nu făcuseră niciodată parte din Franţa, de pildă Corsica în 1768. De asemenea, expansiunea franceză s-a îndreptat mai ales către regiunea care făcuse parte din regatul de mijloc, creat în secolul al IX-lea pe baza moştenirii france. în secolul al XV-lea, o mare parte din acest teritoriu dobândise vitalitate internaţională ca un stat în expansiune datorită ducilor de Burgundia. Ulterior, o mare parte din moştenirea burgundă a fost cucerită de Habsburgi, mai ales de împăratul Carol al V-lea (domnie 1519-1556) şi, mai târziu, de fiul său Filip al II-lea al Spaniei (domnie 1556-1598). în consecinţă, lupta dintre Habsburgi şi Valois, Spania şi Franţa, a fost parţial un conflict între Burgundia şi Franţa, un conflict care, la rândul său, a continuat o luptă începută cu mult timp în urmă.