Supernanny. Sfaturi Practice Si Eficiente Pentru Educarea Copilului PDf gratis

Într-o bună zi, nu demult, pe vremea când aveam grijă de două fetiţe, am ieşit cu ele în parc. Era o zi toridă, iar fetiţele purtau băsmăluţe pe cap, ca să se protejeze de soare. După ce ne-am jucat împreună o bună bucată de timp, o doamnă s-a îndreptat spre mine. „Cum aţi reuşit să faceţi asta?“, m-a întrebat uimită. „Cum aţi reuşit să le convingeţi să-şi ţină băsmăluţele pe cap?“ M-am uitat la ea şi i-am răspuns şoptit: „Cu Superglue. O dâră subţire pe frunte.“ Judecând după expresia îngrozită de pe chipul ei, cred că, preţ de o fracţiune de secundă, m-a crezut. Apoi şi-a dat seama că glumeam!* Sper că nu mai este nevoie să spun că nu veţi găsi în această carte nici o metodă care să presupună folosirea lipiciului. 

Nu veţi găsi nici o tehnică prin care copiii să fie vătămaţi în vreun fel – fizic, mental sau emoţional. Însă veţi găsi soluţii de bun-simţ pentru abordarea celor mai întâlnite provocări şi probleme cu care se confruntă adesea majoritatea părinţilor cu copii mai mici de cinci ani. Nu eu am inventat aceste tehnici. Bănuiesc că nimeni nu poate jura cu mâna pe inimă că le-a inventat aşa, din senin. În mare, mi-am urmat pur şi simplu instinctul şi i-am urmărit pe părinţi şi pe copii, pentru a vedea ce funcţionează şi ce nu. Ceea ce am numit „tehnica implicării“, de exemplu, este exact ceea ce numeroşi părinţi au făcut instinctiv atunci când au avut nevoie să se ocupe de anumite treburi casnice. „Tehnica treptei pentru copiii obraznici“ – o metodă de impunere a unei reguli cerându-i copilului să reflecteze asupra propriului comportament – datează probabil de când scările au început să aibă trepte, şi camerele, colţuri. Nu m-am trezit într-o dimineaţă şi m-am decis să devin bonă, pur şi simplu s-a întâmplat. Însă, dacă stau să mă gândesc, prima mea slujbă de weekend a fost într-un magazin cu articole pentru gravide şi bebeluşi, deci nu e de mirare că am ajuns să lucrez cu copiii! Îmi place să cunosc oameni diferiţi şi ador copiii. Părinţii mei mă tachinau mereu pentru că eram foarte vorbăreaţă în copilărie – şi se pare că lucrurile nu s-au schimbat câtuşi de puţin! Mama şi tata ajungeau să cunoască multă lume în vacanţele noastre, pentru că eu mă împrieteneam imediat cu o grămadă de copii. Când am mai crescut, am fost de foarte multe ori babysitter şi am lucrat puţin timp ca bonă cu jumătate de normă. Am obţinut prima mea slujbă cu normă întreagă după ce am răspuns unui anunţ pus la avizier într-o librărie. 

Acum, cincisprezece ani mai târziu, am căpătat foarte multă experienţă practică. Am fost bonă permanentă, bonă temporară şi bonă specializată pe depistarea şi rezolvarea problemelor. Am fost în vacanţe cu familiile, am fost lângă ei când s-au mutat în casă nouă, ba chiar de pe un continent pe altul. Am avut grijă de copii de diferite vârste, de la doar câteva ore până la paisprezece ani. Am răspuns la nenumărate apeluri telefonice la ora două dimineaţa din partea părinţilor îngrijoraţi sau a prietenilor îngrijoraţi ai familiilor pentru care lucram. De la primul sezon al emisiunii televizate Supernanny, am primit un număr copleşitor de scrisori din partea unor persoane pe care nu le-am întâlnit niciodată, dar care au pus în practică tehnicile prezentate în cadrul emisiunii şi care voiau să îmi spună cum s-au schimbat lucrurile pentru ei. Este minunat să primesc veşti şi reacţii pozitive din partea lor. 

Unele dintre aceste scrisori subliniază faptul că nu sunt părinte. Este adevărat. Nu sunt nici medic pediatru şi nici nu sunt specializată în psihologia copilului. Nu am nici o pregătire oficială pentru a face ceea ce fac. De aceea, mă aflu cam în aceeaşi situaţie ca majoritatea părinţilor, însă fără ataşamentul emoţional intens (cu toate că şi noi, bonele, avem sentimente!). Marea diferenţă este că am mulţi ani de experienţă, în care am avut grijă de copii de toate vârstele, şi nu e prima oară când mă confrunt cu aceste provocări. Am fost alături de copii când au fost înţărcaţi, când au fost învăţaţi la oliţă, când le-au dat dinţii, când au avut crize de furie şi în prima zi de şcoală. Pe parcurs, le-am observat comportamentul, i-am ascultat pe alţii discutând despre chestiuni legate de creşterea copiilor şi, mai presus de toate, mi-am urmat propriul instinct. Destul de timpuriu, mi-am dat seama că a fi bonă nu înseamnă numai să ai grijă de copii şi de camera lor. În anumite privinţe, bona este puntea dintre copil şi părinte. Te afli în situaţia unică de a observa cum merg lucrurile într-o familie. Dinamica aceasta m-a fascinat dintotdeauna: legăturile speciale care domină acest univers. Puteţi observa la rece acest lucru dacă vă aflaţi într-o poziţie obiectivă, fără a fi afectat de emoţii profunde. Problema e că, atunci când se află în dificultate, numeroşi părinţi sunt prea implicaţi emoţional ca să mai vadă imaginea de ansamblu. Această carte constituie o metodă de a-i ajuta pe părinţi să facă un pas înapoi şi să privească lucrurile în perspectivă. Este ceea ce fac eu la „Supernanny“, atunci când ajut familiile care se confruntă cu probleme – pur şi simplu din cauză că, fără să-şi dea seama, s-au lăsat prinse în capcana unui tipar care le face să se învârtească în acelaşi cerc vicios