Capitolul unu 

E prima oară când merg cu trenul. Stau pe scaunul ăsta de vreo două-trei ore. Nu văd nimic afară. E întuneric acum, dar când a pornit trenul, soarele de-abia începuse să apună şi puteam să văd frunzele roşietice şi brune, iarba îngălbenită de pe dealuri. Mă simt un pic mai bine pe măsură ce trenul se îndepărtează de casă. Furnicăturile care mi-au străbătut picioarele pe dinăuntru, în sus şi în jos, au început să mă lase şi-mi simt din nou tălpile la locul lor, nu ca pe două obiecte reci care nu aparţin de fapt corpului meu. Nu îmi mai e atât de frică. Un individ de culoare se tot plimbă printre scaune. A stins pe rând fiecare beculeţ de deasupra locurilor din compartiment. Mai e unul singur, mic şi roşu, strălucind undeva în capăt, şi-mi pare rău că nu mai e lumină aici, lângă locul meu, fiindcă în beznă încep să mă gândesc prea mult la ce se întâmplă acasă. Cred că au oprit şi căldura. E frig. Îmi doresc să fi avut o pătură pe care să mi-o arunc peste genunchi şi ceva de pus pe scaunul ăsta ca să nu mă mai roadă pluşul la ceafă. Dacă ar fi fost zi, aş fi putut vedea unde mă aflu. N-am mai fost niciodată atât de departe de casă. Probabil că suntem la aproape trei sute de kilometri distanţă. Când nu-i nimic de văzut, nu-ţi rămâne decât să asculţi zgomotul trenului. Din când în când aud fluierul locomotivei în depărtare. 

L-am auzit de multe ori, dar nu m-am gândit niciodată că voi călători alături de el. Şi nu mă deranjează sunetul trenului. Aduce cu ploaia pe un acoperiş de tinichea, noaptea, când e linişte şi nu se mişcă nimic, iar tot ce poţi auzi e răpăiala şi tunetul. Dar am avut şi eu trenul meu. Unul de jucărie pe care l-am primit de Crăciun când aveam trei ani. Asta se întâmpla pe când tata lucra în fabrică şi noi locuiam în oras într-o casă mică şi albă cu un acoperiş adevărat, sub care puteai să dormi când ploua, nu unul de tinichea prin care să se scurgă apa prin găurile cuielor, ca acolo sus pe deal. De Crăciun, atunci, au venit oameni în vizită la noi. Mereu trecea câte cineva pe la noi, oameni care intrau suflând în pumni şi frecându-şi palmele şi scuturându-şi hainele de parcă ar fi nins afară. Dar nu ningea. Nu în anul acela. Dar ei erau drăguţi şi-mi aduceau lucruri. Îmi amintesc că reverendul mi-a dat o carte cu poveşti din Biblie. 

Dar cred că asta s-a întâmplat fiindcă mama şi tata plăteau pe atunci ca să fie membri în biserică, aveau numele în registru şi erau amândoi în clasa de studii pentru adulţi care se reunea în fiecare duminică la nouă şi miercuri seara la şapte. Eu eram în grupa de joacă pentru preşcolari, dar nu ne jucam niciodată, aşa cum zicea numele. Trebuia să ascultăm poveştile pe care ni le citea o doamnă bătrână dintr-o carte pentru oameni mari pe care noi n-o înţelegeam. Mama a fost foarte primitoare în anul acela când am căpătat trenul. Toată lumea a fost servită cu câte o bucată din prăjitura ei cu fructe de care era foarte mândră. Spunea că a făcut-o după o veche reţetă de familie, dar am aflat mai târziu că a comandat prăjitura prin poştă de la o companie din Wisconsin numită Olde English Baking Company, Limited. Am descoperit asta când am învăţat să citesc şi am văzut-o în cutia poştală câteva Crăciunuri mai târziu, când nu am avut oaspeţi şi a trebuit s-o mâncăm de unii singuri. Nimeni n-a ştiut totuşi că nu a făcut-o ea, în afară de mine şi de mama şi, poate, de omul de la poştă, dar el era surdomut şi nu putea să spună nimănui. Nu-mi amintesc să fi venit pe la noi copii de vârsta mea de Crăciunul acela. De fapt, nu prea locuiau în vecini copii de vârsta mea. 

După ce s-a terminat Crăciunul, am stat în casă şi m-am jucat cu trenuleţul. Era prea frig afară, iar prin ianuarie a început să ningă. A nins mult anul acela, deşi toată lumea crezuse că n-o să mai vadă zăpadă. În primăvara aceea a venit să stea la noi tanti Mae, sora mamei. Era mare, dar nu grasă, pe la vreo şaizeci de ani, şi locuise într-un alt stat, undeva unde aveau cluburi de noapte. Am întrebat-o pe mama de ce nu avea şi ea părul strălucitor şi galben ca al lui tanti Mae, iar ea mi-a zis că unii oameni sunt pur şi simplu norocoşi, şi mie mi-a părut rău de ea.