În cele două minute de mers de la bungalow-ul meu până la casa ei, îmi rotesc umerii înainte și înapoi ca să încerc să scap de senzația de tensiune care mă cuprinde zilnic. Pentru că atunci când ajung să deschid ușa de la intrare, habar nam ce versiune a ei voi găsi. Îmi deschid și închid pumnii, pregătindu-mă ca un boxer înainte de o luptă. Ar putea fi cea care mă privește de sus în jos cu prudență înainte de a-mi permite, fără tragere de inimă, să trec pragul. Poate fi cea care abia așteaptă să mă vadă și a stat la fereastră ca un copil care așteaptă ca un părinte să se întoarcă acasă de la serviciu. Ar putea fi cea furioasă care e furioasă pe mine fără niciun motiv aparent. Sau ar putea fi versiunea melancolică, cu ochii ei încețoșați pătați cu o nuanță rozalie, lacrimi sărate tăind linii albe în fondul de ten aplicat stângaci. Dar oricine ar trebui să mă confrunt cu ea, sunt aici pentru ea. Mă voi adapta, mă voi descurca. M-am obișnuit cu asta. Mă uit la ceas; se apropie de 7:30 dimineața. Încă n-am văzut pe altcineva. Satul nostru nu e cel mai aglomerat, nici în cele mai bune momente, dar de obicei l-am văzut măcar pe băiatul cu ziare mergând în zig-zag cu scuterul lui. Căldura îmi înfige scalpul, soarele își face simțită prezența. Meteorologul de la televizor a avertizat că temperatura de astăzi va doborî recorduri pentru luna mai. Aș prefera să mă feresc de ea și să mă ascund la umbră. Nu-mi amintesc când a fost ultima dată când pielea mea a afișat ceva apropiat de bronz. Sunt aproape translucidă.