Ascultă! Te a

i la cinci kilometri în inima pădurii, chiar sub Arnott’s
Ridge, iar liniștea este atât de densă, încât ai impresia că pătrunzi prin ea.
După ivirea zorilor, nu se mai aude trilul păsărilor, nici măcar în toiul verii,
dar cu atât mai puțin acum, când aerul rece, atât de îmbibat de umezeală,
reduce la încremenire inclusiv cele câteva frunze care mai atârnă de crengi.
Printre stejari și hicori, nimic nu mișcă – sălbăticiunile stau la adăpost în
pântecul pământului, ghemotoace de blană înghesuite unul în altul în
bezna peșterilor înguste sau a scorburilor. Zăpada este atât de mare, încât
picioarele catârului dispar până la jarete, iar, la câțiva pași odată, se
poticnește și fornăie bănuitor, pipăind după pietre și gropi ascunse sub albul
nesfârșit. Doar pârâul, a

at ceva mai jos, își urmează temerar cursul; apa lui
cristalină murmură și bolborosește în albia cu pietre, prăvălindu-se către
capătul pe care nimeni de prin partea locului nu l-a văzut vreodată.
Margery O’Hare își mișcă picioarele în cizme, pentru a veri

ca dacă poate
îndoi degetele, dar senzația e captată de simțuri cu întârziere și se crispează
la gândul teribilei dureri care o va chinui când i se vor dezmorți în cele din
urmă. Chiar și cu trei perechi de șosete de lână, pe o asemenea vreme e ca
și cum ai

desculț. Mângâie grumazul catârului voinic, îndepărtând, cu
mănușile bărbătești voluminoase, cristalele de gheață formate în coama lui
deasă.
– Charley, băiete, diseară o să primești o porție suplimentară de mâncare,
spune ea și vede cum uriașele urechi ale animalului se lasă pe spate. Se
răsucește puțin și aranjează desagii, asigurându-se că animalul este
echilibrat în vreme ce coboară cu grijă spre pârâu. Îți dau melasă

erbinte la

cină. Poate c-o să-mi opresc și mie puțină.
„Încă șase kilometri“, gândește ea, dorindu-și să

mâncat mai bine la
micul dejun. Dincolo de abruptul povârniș indian, după ce avea să urce
poteca presărată cu pini galbeni și să traverseze două văi înguste, bătrâna
Nancy avea să apară cântând ca întotdeauna, vocea ei clară și puternică
răsunând prin pădure în timp ce va veni, legănându-și brațele ca un copil,
în întâmpinarea ei.
– Nu-i nevoie să bați cale de opt kilometri ca să-mi ieși în întâmpinare, îi
spune ea bătrânei la

ecare două săptămâni. Asta-i treaba noastră. De-asta

mergem călare.

– O, voi, fetele, faceți destule!
Însă ea cunoaște adevăratul motiv. Nancy, la fel ca sora ei, Jean, țintuită la
pat în căbănuța de la Red Lick, nu concepe în ruptul capului să rateze
următorul episod al povestirii. Are șaizeci și patru de ani, doar trei dinți
buni, și i-a căzut cu tronc un cowboy chipeș.
– Acel Mack McGuire îmi face inima să

uture ca un cearșaf curat pus la
uscat. Își împreunează palmele și ridică ochii spre cer. Felul cum îl descrie
Archer... ei bine, e ca și cum ar coborî din paginile cărții și m-ar ridica în
brațe pe calul lui. Apoi se apleacă spre ea și îi șoptește conspirativ: Ăla-i un
cal pe care chiar aș

fericită să-l călăresc. Bărbatu-meu spunea că aveam

un dos numai bun pentru asta când eram tânără!
– Nu mă-ndoiesc, Nancy, răspunde ea mereu, iar bătrâna izbucnește în
râs, plesnindu-se peste coapse de parcă ar

prima dată când îi zice asta.
Prima oară când le vizitase acasă pe cele două surori și văzuse pereții plini
de versete din Biblie brodate pe pânză, când ascultase apoi la conversația
lor presărată cu psalmi, fusese surprinsă de glumele lumești pe care le
făceau una cu alta. Acum, doar se bucura de voia bună a celor două
bătrâne văduve din munți, care își aminteau cu voce tare și cu nostalgie
cum fusese viața lor de femei căsătorite cu niște bărbați cumsecade. Cine
era ea să le judece?
O surcică se frânse undeva în apropiere, iar ea observă că Charley ciuli
urechile. Cu niște urechi atât de mari, probabil că auzea jumătate de cale
până la Louisville.
– Pe-aici, băiete, îl struni ea, îndepărtându-l de o piatră ieșită în afară. O
s-o auzi imediat.
– Te duci undeva?
Margery întoarce brusc capul.