Aceasta este partea a doua a STĂPÂNULUI INELELOR.
În prima parte, Frăţia Inelului, ni s-a relatat despre modul în care Gandalf cel Sur
a descoperit că inelul pe care îl avea Frodo, hobbitul, era, de fapt, acel Inel, acel
Unu, căpetenia tuturor Inelelor Puterii. Tot acolo se povesteşte despre cum au fugit
Frodo şi prietenii săi din Comitatul tihnit care era casa lor, urmăriţi de teroarea
Călăreţilor Negri din Mordor, până când, într-un târziu, sprijiniţi de Aragorn, Pribeagul
din Eriador, au ajuns, după peripeţii cumplite, la Casa lui Elrond din Vâlceaua
Despicată. Acolo s-a ţinut Marele Sfat al lui Elrond, unde s-a luat hotărârea să se
încerce distrugerea Inelului, iar Frodo a fost uns Purtător al acestuia. Apoi au fost
aleşi însoţitorii Inelului care aveau menirea să-l sprijine în făptuirea isprăvii de a
ajunge, dacă-l ţineau puterile, la Muntele de Foc din Mordor, tărâmul vrăjmaşului
însuşi, singurul loc unde putea fi nimicit Inelul. Din această frăţie făceau parte
Aragorn şi Boromir, fiul Seniorului din ţinutul Gondor, reprezentând oamenii; Legolas,
fiul celui de-al unsprezecelea rege din Codrul Întunecat, din partea elfilor; Gimli, fiul
lui Gloin de la Muntele Singuratic, reprezentant al gnomilor; Frodo şi slujitorul său,
Sam cel Înţelept, dimpreună cu mai tinerii lui camarazi de arme, Meriadoc şi
Peregrin, din partea hobbiţilor; şi Gandalf cel Sur.
Frăţia se depărtase în taină de Vâlceaua Despicată, luând-o spre miazănoapte;

zădărnicindu-li-se încercarea de a trece iarna prin trecătoarea Caradhras, Gandalf i-
a călăuzit printr-o poartă tainică şi au pătruns în uriaşele Mine ale Moriei, căutând o

cale pe sub munţi. Acolo, Gandalf s-a prăbuşit într-un hău întunecat, în vreme ce se
lupta cu un duh cumplit al adâncurilor. Dar Aragorn, despre care se dovedise între
timp a fi moştenitorul tăinuit al Vechilor Regi din Apus, i-a condus de la Poarta de
Răsărit a Moriei, prin ţinutul elfilor, Lorien, de-a lungul marelui Râu Anduin, până au
ajuns la cascada Rauros. Îşi dăduseră deja seama că erau urmăriţi de tot soiul de
iscoade, precum şi de făptura numită Gollum, stăpân odinioară al Inelului pe care

încă îl mai poftea.
Acum erau nevoiţi să hotărască dacă era bine să o apuce spre răsărit, către
Mordor, sau să-şi continue calea cu Boromir; să le dea o mână de ajutor celor din
Minas Tirith, cetatea de căpetenie din Gondor, în războiul care bătea la uşă, ori să se
despartă. În momentul în care a fost limpede că Purtătorul Inelului era hotărât să-şi
continue călătoria lui fără nădejde către ţinutul Duşmanului, Boromir a încercat să-i
smulgă Inelul cu forţa.
Partea întâi se termină cu prinderea lui Boromir în mrejele Inelului, cu fuga şi
dispariţia lui Frodo şi a slujitorului său, Sam cel Înţelept, şi cu destrămarea a ceea ce
rămăsese din Frăţie, în urma unui atac pe nepusă-masă al oştenilor orci, parte din ei
în slujba Seniorului Întunecimii din Mordor, parte ai trădătorului Saruman din
Isengard. Strădania Purtătorului Inelului părea deja sortită eşecului.
Acum, această a doua parte, Cele două turnuri, povesteşte despre ce s-a mai
ales de membrii Frăţiei Inelului după risipirea acesteia, până la venirea Marelui
Întuneric, şi despre izbucnirea Războiului Inelului, care urmează să fie relatată în cea
de-a treia şi ultima parte.