Am crescut bolnavă. Dați-mi voie să clarific! Am crescut crezând că în adevăratele povești de iubire trebuie să existe un martir sau un mare sacrificiu pentru a fi valoroase. Cărțile mele preferate, melodiile de dragoste, filmele, cele cu care rezonez, au lăsat în urmă o mare suferință după ce am dat ultima pagină, notele s-au stins sau genericul a început să ruleze. Din cauza asta am crezut așa ceva, pentru că m-am făcut să cred lucrul acesta și am dezvoltat cea mai masochistă dintre inimile romantice, fapt ce a dus la boala mea. 

Când am trăit povestea asta, propriul basm, la acel moment nu știam, pentru că eram tânără și naivă. Am cedat tentației și am hrănit acea fiară, care a devenit tot mai însetată cu fiecare tăietură, fiecare asalt, fiecare lovitură. Asta este diferența dintre ficțiune și realitate. Nu-ți poți retrăi povestea de iubire; până îți dai tu seama că o trăiești se termină. Cel puțin, așa a fost în cazul meu. În toți acești ani, sunt convinsă că povestea mea a existat din cauza bolii mele. Și toți am fost pedepsiți. De asta mă aflu aici, să hrănesc, să jelesc și poate să-mi vindec boala. Aici a început și aici trebuie să-i pun capăt. Locul ăsta care mă bântuie, locul ăsta care m-a creat este un orașfantomă. Cu câteva săptămâni înainte să împlinesc 19 ani, mama m-a trimis să stau cu tata, un om cu care înainte, când eram mai mică, petrecusem doar câteva veri. La sosirea mea, am aflat repede că atitudinea lui față de obligațiile biologice nu se schimbase și avea aceleași reguli pe care le avusese cât fusesem mică – să fiu văzută rar și niciodată auzită. Trebuia să respect cele mai stricte reguli morale și să excelez la școală în timp ce mă conformam standardelor lui de viață. 8 În lunile care au urmat, prizonieră în regatul lui, evident că am făcut opusul, distrugându-mă și pătându-i și mai mult numele. Pe vremea aia n-am avut regrete, cel puțin nu când venea vorba de tatăl meu, până când am fost forțată să am de-a face cu consecințele. 

Acum, la 26 de ani, încă le trăiesc. Mi-este clar că n-am să trec niciodată Triple Falls sau peste timpul petrecut acolo. După ani în șir în care am luptat, asta-i concluzia la care am ajuns. Acum sunt o persoană diferită, dar diferită eram și când am plecat. Când s-a întâmplat totul, eram hotărâtă să nu mă mai întorc niciodată. Dar adevărul enervant pe care l-am descoperit este că nu voi putea niciodată să trec peste. Ăsta-i motivul pentru care m-am întors. Să mă împac cu soarta mea. Nu pot să mai ignor cerința lacomă a inimii care-mi bate în piept sau subconștientul cicălitor. Nu voi fi niciodată o femeie în stare să renunțe, să lase trecutul unde îi este locul, indiferent cât de mult vreau. Croindu-mi drum pe serpentine, cobor geamul, acceptând frigul. Am nevoie să amorțesc. De când am intrat pe autostradă, mintea mea rememorează amintiri pe care am încercat să le înăbuș în stare de trezie încă de când am fugit. Visele sunt cele care nu mă lasă să mă eliberez. Visele mele, care alimentează războiul din capul meu și pierderea care-mi sfâșie inima, forțându-mă să retrăiesc cele mai dificile momente din nou și din nou, întrun soi de buclă agonizantă. Ani buni am încercat să mă conving că există viață fără iubire. Și poate că există, pentru alții, dar viața n-a fost așa de bună cu mine. Am încetat să mă mai prefac că n-am lăsat cea mai mare parte din mine între aceste dealuri și văi, în această mare de copaci ce-mi păstrează secretele.