INTRODUCERE 

Spune-mi un lucru și-l voi învăța. Spune-mi un adevăr și-l voi crede. Dar spune-mi o poveste, și va trăi pentru totdeauna în inima mea. Proverb indian Priviți înapoi către anii de școală. V-ați putea reaminti o poveste tulburătoare spusă de un profesor, poate cu umor sau emoție, care v-a rămas întipărită mult după ce lecțiile ample despre diverse teorii, fapte și cifre au fost uitate. Reamintindu-mi anii mei de școală, văd cum gândurile îmi rătăceau în timpul lungilor seminarii academice despre concepte complicate, dezbătute și astăzi de clinicieni foarte experimentați. Odată ce am început să predau în cadrul unui program clinic, am fost descurajată de numărul mic de materiale care puteau suscita pe deplin implicarea minții și imaginației cursanților mei. A devenit o provocare să găsesc o abordare creativă care ar însufleți unele concepte psihanalitice dificile cum ar fi transferul, formațiunea de compromis și mecanismele defensive. Mi-am dat seama că predau mai bine cu ajutorul povestirilor. Istorioarele vieții cotidiene sunt cele mai eficiente vehicule de a preda cursanților și analiștilor în supervizare noțiuni psihologice complicate. 

Povestirile le aprind imaginația. Ele sunt îndrăgite pentru simplitatea lor, și totuși includ o înțelepciune mai profundă despre natura umană, ce rezonează mult timp după ce au fost ascultate. Îmi vine în minte faptul că mă întâlnesc cu foști studenți, dintre care unii au absolvit cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, care-mi amintesc de influența pe care a avut-o asupra lor o poveste legată de înțelegerea unui concept. În acel moment, am priceput că psihoterapia¹ și eseurile personale se află într-o uniune perfectă. În primăvara anului 2008, când eram în ultimul weekend la New Directions, un program de formare în scrierea de orientare psihanalitică aflat sub auspiciile Centrului pentru Psihanaliză din Washington, în mintea mea a început să se cristalizeze o idee. 

Energizată de gândul de a scrie o carte de povești personale, mi-am abordat colegele Anne Adelman și Catherine Anderson, care erau la fel de entuziasmate de ideea de a crea un instrument de predare mai comprehensibil pentru a trezi curiozitatea studenților lor legată de complexitățile minții. Plecând de la ideea că „oricine iubește o poveste bună" și știind din experiența noastră că folosirea vinietelor personale face ca un material teoretic important, dar dificil din punct de vedere conceptual, să prindă viață în sălile noastre de curs, am început să dezvoltăm ideea unui proiect comun. Urma să demonstrăm atât profunzimea, cât și accesibilitatea teoriei psihodinamice prin intermediul povestirilor. Acestea conțin emoții universale care, la fel ca viața însăși, străbat toată gama experiențelor, de la groază la încântare.