Mariam avea doar cinci ani când a auzit prima oară cuvântul harami. Se întâmplase într-o joi. Mai mult ca sigur, fiindcă îşi amintea că fusese neliniştită şi agitată, aşa cum era numai joia, ziua în care Jalil venea la kolba, să o viziteze. Ca să îi mai treacă timpul până când îl va vedea în sfârşit, făcându-i cu mâna şi traversând luminişul prin iarba care îi ajungea până la genunchi, Mariam dăduse jos serviciul de ceai din porţelan chinezesc al mamei ei. Era singura amintire pe care mama lui Mariam, nana, o avea de la propria ei mamă, care murise când nana avea doi ani. Nana preţuia fiecare piesă de porţelan alb-albastru, curbura graţioasă pe care o făcea gâtul ceainicului, cintezoii şi crizantemele pictate manual, dragonul de pe zaharniţă, cu virtuţi de talisman. Tocmai această ultimă piesă i-a scăpat lui Mariam din mâini şi a căzut pe duşumeaua kolbei, făcându-se ţăndări. Când a văzut nana zaharniţa, s-a făcut roşie ca focul, buza de sus a început să îi tremure, iar ochii, şi cel leneş, şi cel bun, au ţintuit-o pe Mariam cu o privire goală, fără să clipească. Părea atât de furioasă, încât lui Mariam i-a fost frică că djinnul va intra din nou în trupul mamei ei. Dar, de data aceasta, djinnul nu a venit. În schimb, nana a apucat-o de încheieturile mâinilor, a smucit-o şi i-a şuierat printre dinţi: — Eşti o harami mică şi prostovană. Cu asta m-am ales după câte-am îndurat. Cu o harami mică şi prostovană, care-mi face praf amintirile de familie. În acel moment, Mariam nu a înţeles. Nu ştia ce înseamnă acest cuvât, harami – copil din flori. Nu era destul de mare ca să îşi dea seama de nedreptate, ca să înţeleagă că vinovaţi nu sunt decât creatorii copilului harami, şi nu copilul harami, al cărui unic păcat este acela de a se fi născut. Totuşi, din felul în care a pronunţat nana cuvântul, Mariam a ghicit că este un lucru urât şi dezgustător să fii harami, precum o insectă, precum gândacii care colcăiau peste tot prin kolba şi pe care nana îi vâna, tunând şi fulgerând. Mai târziu, când s-a făcut mai mare, a priceput. O durea mai ales felul în care nana îi arunca cuvântul în faţă, ca pe un scuipat. Atunci a înţeles ce vrea să spună nana, că un harami este ceva nedorit; că ea, Mariam, este o persoană nelegitimă, care nu va putea ridica niciodată vreo pretenţie legitimă asupra lucrurilor pe care le au alţi oameni, lucruri cum ar fi dragostea, familia, căminul şi poziţia socială. Jalil nu o striga niciodată aşa. Jalil îi spunea „floricica mea“. Îi plăcea să o salte la el în poală şi să îi spună poveşti, ca atunci când i-a povestit cum Herat, oraşul în care, în 1959, s-a născut Mariam, a fost odată leagănul culturii persane, locul în care îşi dădeau întâlnire scriitorii, pictorii şi sufiştii. — Dacă-ţi întindeai piciorul mai mult, riscai să te trezeşti cu el în fundul unui poet, râdea el. Jalil i-a spus povestea faimoaselor minarete înălţate de regina Gauhar Shad, ca să stea mărturie a iubirii ei pentru Herat. I-a descris verzile holde de grâne ale Heratului, livezile, podgoriile grele de struguri sănătoşi şi bazarurile boltite şi aglomerate ale oraşului. — Există un fistic, i-a spus Jalil într-o zi, iar sub el, Mariam jo, a fost îngropat, cine crezi, nimeni altul decât marele poet Jami. S-a aplecat spre ea şi i-a şoptit: Jami a trăit acum cinci sute de ani. Chiar aşa. Te-am dus odată acolo, la fistic. Erai mică. Nu mai ţii tu minte. Aşa era. Nu îşi mai amintea. Şi deşi îşi va trăi primii cincisprezece ani din viaţă la o aruncătură de băţ de Herat, nu va vedea niciodată acel arbore faimos. Nu va vedea niciodată faimoasele minarete de aproape, aşa cum nu va culege niciodată fructe din livezile Heratului şi nici nu îşi va croi drum prin holdele sale de grâne. Dar ori de câte ori Jalil îi vorbea aşa, Mariam îl asculta ca vrăjită. Îi admira cunoştinţele bogate des-pre lume. Îi creştea inima în piept de bucurie când se gândea că are un tată care ştie astfel de lucruri. — Ce de minciuni gogonate! izbucnea nana după plecarea lui Jalil. Un bogătaş care toarnă la gogoşi. Nu-l lăsa să te vrăjească. Tăicuţul tău preaiubit n-a dat doi bani pe noi. Ne-a alungat. Ne-a gonit din casa lui mare şi frumoasă, de parcă n-ar fi avut nicio treabă cu noi. Şi i-a părut bine. Mariam o asculta supusă. Nu îndrăznea niciodată să îi spună nanei cât de mult o deranjează să o audă vorbind astfel despre Jalil. Adevărul era că, în preajma lui Jalil, nu se simţea deloc ca o harami. Timp de o oră sau două, în fiecare joi, când venea Jalil să o vadă, tot numai zâmbete şi cadouri şi mângâieri, Mariam simţea că merită toată frumuseţea şi preaplinul pe care le avea viaţa de oferit. Şi, din această cauză, îl iubea pe Jalil. Chiar dacă nu îl avea numai pentru ea. Jalil avea trei soţii şi nouă copii, nouă copii legitimi, pe care Mariam nu îi cunoştea. Era unul dintre cei mai bogaţi oameni din Herat. Era proprietarul unui cinematograf pe care Mariam nu îl văzuse niciodată, dar pe care Jalil, la insistenţele ei, i-l descrisese, aşa încât ştia că faţada este făcută din plăci de teracotă albastră şi arămie, că are loje private şi un tavan de lemn casetat. Uşile batante dădeau într-un foaier pardosit cu gresie, pe pereţii căruia se găseau posterele înrămate ale unor filme indiene. Marţea, i-a spus Jalil odată, copiii primesc îngheţată pe gratis de la chioşcul din foaierul cinematografului. La auzul acestor vorbe, nana a zâmbit reţinut. A aşteptat să plece Jalil din kolba, apoi a chicotit şi ia spus: — Copiii străinilor se aleg cu îngheţată. Tu cu ce te-alegi, Mariam? Cu poveşti despre îngheţată. Pe lângă cinematograf, Jalil mai avea pământuri în Karokh şi Farah, trei prăvălii de covoare, una de ţesături şi un Buick Roadmaster negru, din 1956. Era unul dintre cei mai bine văzuţi bărbaţi din Herat, prieten cu primarul şi cu prefectul. Avea bucătar, şofer şi trei slujnice. Nana fusese una dintre slujnice. Asta până când începuse să i se umfle burta.