Hai, mă laşi?
— Stai puţin… nu cumva… tocmai ai căscat? Vampirul, în clasica poziţie
tipică pentru Dracula – şi anume, cu braţele ridicate deasupra capului – şi-a
lăsat mâinile-n jos şi şi-a acoperit cu buzele colţii extrem de albi. Ce, moartea
iminentă nu este suficient de înfricoşătoare pentru tine? A continuat el.
— Of, nu te mai bosumfla! Dar, zău aşa, linia părului în V? Pielea
palidă? Pelerina neagră? Pe-asta de unde ţi-ai luat-o, dintr-un magazin de
costumaţii?
S-a ridicat cât era de înalt şi s-a uitat în jos la mine, cu o privire de
gheaţă.
— O să-ţi sug viaţa din gâtul tău alb şi drăguţ.
Am oftat. Urăsc ce fac vampirii. Se cred atât de suavi! Nu le-ajunge că
te măcelăresc şi se hrănesc cu tine la fel cum ar face-o un zombi. Dar nu, ei
vor ca totul să fie şi sexy. Şi, credeţi-mă: vampirii? Nu sunt sexy! Desigur,
farmecele lor pot fi provocatoare, dar, ce te faci cu ceea ce se află dincolo de
ele, cu trupul lor uscat? Nu există nimic atrăgător la el. Din nefericire, nimeni
altcineva nu-i poate vedea aşa cum sunt cu-adevărat.
A scos un şuierat. Chiar când a dat să ajungă la gâtul meu, am folosit
pistolul cu impulsuri electrice. Mă aflam acolo ca să-l fac balot, nu să-l omor.
Mai mult decât atât, dacă eram nevoită să iau cu mine câte-o armă pentru
fiecare creatură paranormală pe care trebuia s-o prind, ar fi însemnat să
târăsc după mine un bagaj considerabil. Pistoalele Taser au opţiunea
„aceeaşi-mărime-se-potriveşte-pentru-toţi” când e vorba de o ţintă
paranormală. Al meu este roz, cu strasuri. Eu şi Tasey ne-am distrat împreună
de nenumărate ori.
Vampirul s-a rostogolit la pământ, inconştient. Acum arăta oarecum
patetic; aproape că-mi părea rău pentru el. Imaginaţi-vi-l pe bunicul. Acum
imaginaţi-vi-l pe bunicul având cu vreo douăzeci de kilograme mai puţin şi cu
două sute de ani mai mult. O asemenea persoană electrocutasem eu acum.
Odată ce Tasey şi-a făcut datoria, l-am pus în toc şi am scos brăţara
pentru gleznă, cea dedicată vampirilor. Mi-am pus degetul arătător pe
mijlocul suprafeţei sale negre şi netede. După câteva secunde, a început să
lucească în verde. L-am înhăţat pe vampir de gleznă, i-am ridicat pantalonul
şi i-am dezvelit pielea. Uram să-i privesc pe tipii ăştia, să le văd pielea
netedă, de un alb perfect şi, în acelaşi timp, corpul cadaveric, ofilit. I-am pus
dispozitivul şi l-am adaptat circumferinţei pe care-o avea glezna lui. S-au
auzit două şuierături uşoare când am activat senzorul şi când acesta i s-a
înfipt în carne. A deschis ochii, clipind.
— Au! Şi-a dus mâna la gleznă şi eu m-am tras puţin înapoi. Ce-i asta?
A întrebat.
— Eşti arestat, conform Legii trei, punctul şapte din Acordul
Internaţional de Siguranţă Paranormală, Protocolul Vampirilor. Eşti obligat să
raportezi celui mai apropiat serviciu de procesare, în Bucureşti. Dacă nu
raportezi în următoarele douăsprezece ore, eşti…
S-a năpustit asupra mea să mă atace. Am sărit într-o parte şi l-am lăsat
să se izbească de o piatră de mormânt.
— Te omor! Mi-a şuierat el, străduindu-se fără succes să se ridice.
— Hm, te asigur că nu vrei să faci asta! Vezi bijuteria aia strălucitoare
pe care tocmai ţi-am pus-o? Are doi senzori mici – gândeşte-te la ei ca la
nişte ace – vârâţi în gleznă. Dacă temperatura corpului tău creşte brusc – să
zicem, prin faptul că bei sânge de om – senzorii or să-ţi injecteze apă sfinţită.
Ochii i s-au holbat de oroare, în timp ce se chinuia să-şi scoată
dispozitivul, trăgând de el când dintr-o parte, când dintr-alta.
— Nu face asta! Dacă-i strici închizătoarea, atunci apa sfinţită… pufff!
Ai înţeles? Plus că, i-am activat cronometrul şi semnalul de ghidaj. Aşa că, ei
ştiu exact nu numai locul în care te afli, dar şi cât timp mai ai până când
ajungi la Bucureşti. Dacă ratezi… chiar trebuie să-ţi spun eu ce-o să se
întâmple?
Umerii i-au căzut brusc.
— Aş putea, pur şi simplu, să-ţi rup gâtul, a zis el, dar, se vedea că navea
nici un pic de entuziasm s-o facă.
— N-ai decât să-ncerci. Iar eu aş putea să folosesc din nou Taser-ul, dar,
la o putere mult mai mare, în aşa fel încât să nu te mai trezeşti şase ore,
rămânându-ţi astfel şi mai puţin timp să ajungi în România. Aşadar, mă laşi
să-mi fac în continuare treaba şi să-ţi citesc drepturile?
A tăcut mâlc, iar eu mi-am reluat discursul de unde rămăsesem:
— Dacă nu raportezi în următoarele douăsprezece ore, eşti terminat.
Dacă ataci vreo fiinţă omeneasca, eşti terminat. Dacă încerci să-ţi scoţi
dispozitivul de urmărire, eşti terminat. Aşteptăm cu nerăbdare să colaborăm
cu tine.
Dintotdeauna m-am gândit că această ultimă propoziţie este foarte
drăguţă şi emoţionantă.
Vampirul părea descurajat, stând acolo jos şi confruntându-se cu
sfârşitul propriei lui libertăţi. I-am întins o mână.
— Te-ajut sa te ridici? L-am întrebat.
După un moment, a întins mâna şi a prins-o pe-a mea. L-am tras în sus;
vampirii sunt surprinzător de uşori. Faptul că nu au fluide interne e principala
cauză.
— Eu sunt Evie.
— Steve.
Slavă cerului că nu aveam de-a face cu încă un Vlad! Părea stânjenit.
— Hm, deci, Bucureşti? Nu se-ntâmplă cumva să ai nişte bani, pentru
biletul de tren?
Paranormalii ăştia – zău aşa! Am căutat în geantă şi i-am întins un
teanc de euro. Ca s-ajungă din Italia în România nu era uşor şi, chiar îi trebuia
bilet.
— Ai nevoie de hartă şi de indicaţii, am strigat în urma lui, în timp ce
pornea să se îndepărteze, pe furiş, printre pietrele de mormânt.
Bietul de el! Chiar că era stânjenit I-am dat hârtia care-i arăta cum să
ajungă la clădirea Biroului de Procesare şi Distribuire din Bucureşti.
— E-n regulă dacă foloseşti trucuri de control mental ca să treci
graniţele, i-am zâmbit eu încurajator.
A dat din cap, încă ursuz, după care, a plecat.
Să-l găsesc pe Steve nu-mi luase atât de mult timp cât crezusem eu c-o
să-mi fie necesar. Excelent! Se întunecase, îmi era frig, iar bluza mea albă
decoltată – costumaţia de vampir pe care o folosisem drept momeală – nu
prea-mi era de folos. Plus că, săream în ochi în ţările latine, cu părul meu
blond platinat, împletit în coadă, atârnându-mi până la jumătatea spatelui.
Voiam să plec de-aici. Am format numărul de la Centru, pe comunicatorul
meu. (E ca un fel de telefon celular, fără cameră foto. Şi, toate-s albe. Jalnic.)
— Misiune îndeplinită! Am nevoie de mijloc de transport să mă întorc
acasă.
— Procesăm cererea ta, mi-a răspuns o voce monotonă de la celălalt
capăt.
M-am aşezat pe cea mai apropiată piatră de mormânt şi am aşteptat.
Cinci minute mai târziu, comunicatorul s-a aprins cu intermitenţe.
— Îţi trimitem acum mijlocul de transport.
În faţa mea, un trunchi uriaş şi aspru de copac a licărit şi, în cadrul lui a
apărut conturul unei uşi. De-acolo a ieşit un tip zvelt, înalt. Ei bine, nu era
chiar un tip. Figura lui era fără-ndoială de bărbat, dar, părea foarte alungită –
un pic cam prea îngustă. Cu trăsături delicate şi cu ochi migdalaţi, ficşi, ca în
desenele animate japoneze, chipul lui era, pur şi simplu, frumos. Văzându-l,
te durea inima şi îţi doreai să nu mai faci nimic altceva, ci, doar să te uiţi la el
tot restul vieţii tale. Mi-a zâmbit.
— Taci, i-am zis, clătinând din cap.
Chiar trebuiau să mi-l trimită pe Reth? Sigur că da, Potecile Silfilor erau
cea mai rapidă cale de a te deplasa dintr-un loc în altul, dar, asta însemna ca,
acum, eu să merg de-aici şi până la destinaţie împreună cu el. Şi, spre
deosebire de basmele fericite cu silfi – nişte creaturi delicate care iubesc
natura – ei bine, asta era cu totul altceva. Silfii sunt cu mult mai complicaţi
de-atât. Complicaţi şi periculoşi. Îndreptându-mă rapid spre el, i-am întins
mâna şi mi-am încleştat maxilarele.
— Evelyn, a spus încet, ca un tors de pisică. A trecut aşa de mult timp…
— Ţi-am zis să taci, nu? Hai să mergem!