Shirakawa Kaede dormea profund, în acea stare vecină cu inconștiența pe care cei din familia Kikuta o pot induce cu privirea lor. Noaptea trecu, stelele păliră odată cu venirea zorilor, zgomotele templului se înălțară și se stinseră în jurul ei, însă ea nu se mișcă. Nu o auzi pe însoțitoarea ei, Shizuka, strigând-o neliniștită din când în când, încercând să o trezească. Nu simți mâna Shizukăi pe frunte. Nu îi auzi pe oamenii seniorului Arai Daiichi, comandantul armatei, când veniră cu nerăbdare crescândă pe verandă și-i spuseră Shizukăi că acesta aștepta să stea de vorbă cu doamna Shirakawa. Răsuflarea îi era tihnită și calmă, trăsăturile încremenite ca ale unei măști. Către seară, somnul păru să i se schimbe. Pleoapele îi tresăriră și buzele parcă schițară un zâmbet. Degetele ei, îndoite ușor în palme, se întinseră. Ai răbdare. Va veni el după tine. Kaede visa că fusese prefăcută în gheață. Vorbele îi răsunau limpede în minte. În vis nu exista teamă, doar sentimentul că era ținută locului de ceva rece și alb, într-o lume tăcută, înghețată și vrăjită. Ochii i se deschiseră. Era încă lumină. Dar după umbre își dădu seama că se înserase. Un clopoțel de vânt răsună încetișor, o dată, apoi aerul rămase nemișcat. Ziua care trecuse și de care nu își amintea nimic trebuie să fi fost caldă. Pielea îi era umedă. Păsărelele ciripeau sub streșini, și auzea pocnetul sec al ciocurilor rândunelelor când prindeau ultimele gâze ale zilei. În scurtă vreme aveau să zboare spre sud. Era deja toamnă. Ciripitul păsărelelor îi aduse aminte de pictura pe care i-o dăruise Takeo, cu multe săptămâni în urmă, tot în acest loc, o schiță a unei păsări de pădure, care o făcuse să se gândească la libertate; se pierduse împreună cu toate celelalte bunuri ale ei, veșminte de nuntă și alte haine, când castelul din Inuyama arsese. Nu mai avea nimic. Shizuka îi găsise niște chimonouri vechi în locuința în care stătuseră, și împrumutase piepteni și alte lucruri. Nu mai fusese niciodată într-un astfel de loc, o casă de negustor, mirosind a soia în fermentare, plină de oameni de care încerca să se țină departe, deși slujnicele veneau din când în când să se uite la ea printre paravane. Se temea că toată lumea o să vadă ce pățise ea în noaptea căderii castelului. Ucisese un bărbat, se culcase cu altul, se luptase alături de el mânuind sabia mortului. Nu-i venea să creadă că făcuse aceste lucruri. Uneori se gândea că era vrăjită, cum ziceau oamenii. Se spunea despre ea că-i aducea moartea oricărui bărbat care o dorea – și era adevărat. Muriseră bărbați. Dar nu Takeo. De când fusese atacată de străjer, în timp ce era ostatică în castelul Noguchi, se temea de toți bărbații. Groaza simțită față de Iida o împinsese să se apere de el, dar de Takeo nu-i fusese frică. Voise doar să-l țină mai aproape. De la prima lor întâlnire în Tsuwano, trupul ei tânjise după al lui. Dorise ca el s-o atingă, să-i simtă pielea lipită de a ei. Acum, în timp ce-și amintea acea noapte, înțelegea și mai clar că nu se putea mărita decât cu el, că nu avea să-l iubească decât pe el. Voi avea răbdare, promise ea. Dar de unde veniseră acele vorbe? Întoarse puțin capul și văzu silueta Shizukăi, pe marginea verandei. În spatele femeii se înălțau copacii străvechi ai sanctuarului. Mirosea a cedri și praf. Clopotul templului bătea de seară. Kaede nu spuse nimic. Nu voia să vorbească cu nimeni, nici să audă vreun glas. Voia să se întoarcă în acel loc de gheață în care dormise. Apoi, dincolo de firele de praf care pluteau în ultimele raze ale soarelui, văzu ceva: un spirit, se gândi ea, totuși nu numai un spirit, căci avea substanță; era acolo, adevărat și de netăgăduit, sclipind ca zăpada proaspătă. Se uită lung, se ridică pe jumătate, dar în clipa în care o recunoscu, Zeița Albă, atotmilostiva, atotiertătoarea dispăru. Shizuka auzi mișcare și veni alergând lângă ea. — Ce este? Kaede se uită la Shizuka și văzu în ochii ei multă îngrijorare. Își dădu seama cât de dragă ajunsese să-i fie această femeie, cea mai apropiată, cu adevărat singura ei prietenă. — Nimic. O năzărire. — Sunteți bine? Cum vă simțiți? — Nu știu. Mă simt… Glasul lui Kaede se stinse. Se uită câteva clipe la Shizuka. Am dormit toată ziua? Ce-am pățit? —  Nu trebuia să vă facă asta, spuse Shizuka, cu glasul tăios de îngrijorare și supărare. — Takeo a făcut-o? Shizuka încuviință din cap. — Habar n-aveam că are talentul ăsta. E o trăsătură a familiei Kikuta. — Ultimul lucru pe care mi-l amintesc sunt ochii lui. Ne uitam unul la celălalt și pe urmă am adormit. După o pauză, Kaede continuă: A plecat, nu-i așa?