Rebecca McKinnon căzu înapoi pe perna de satin, în timp ce
durerea devenea tot mai intensă. Cu degetele care păreau să nu
ţină seama de comenzile din mintea ei luă scrisoarea de pe
măsuţa aflată lângă pat şi o citi poate pentru a suta oară de cînd
o primise, cu o zi în urmă. O cuprinse chinul, împreună cu o
uimire ameţitoare, plină de speranţă. Ezra! In sfârşit, Ezra o
găsise. Şi asta însemna că probabil şi Rachel o va găsi.
Lacrimi de frustrare şi de durere îi ardeau ochii. îi va spune lui
Rachel ceea ce el ştia? Va aranja oare el o confruntare între
mamă şi fiică?
Rebecca se înfioră. Capul începu să-i zvâcnească şi aruncă
într-o parte cuvertura de catifea roşie care o acoperea, luptându-
2
se să coboare din pat. Străbătu încăperea, tremurând pe
picioarele subţiri; trupul ei, odată voluptuos, era acum istovit şi
scheletic sub cămaşa de noapte din mătase bej.
Pe tăblia scrinului, băutura aştepta - alinare de culoarea ambrei
- închisă într-o sticlă de cristal.
Un fior de gheaţă străbătu sufletul Rebeccăi cînd destupă sticla
şi îşi turnă o generoasă cantitate într-un pahar, apoi puse dopul şi
aşeză sticla la locul ei.
Încăperea, deja mohorâtă, se întuneca şi mai mult; furtuna care
bătea dinspre mare ajunsese aproape de oraşul Providence.
Vântul aspru, care-şi anunţa sosirea, se auzea deja ţiuind în jurul
stabilimentului Rebeccăi şi se strecura spre podeaua de lemn,
învăluindu-i picioarele goale.
Ea ridică paharul, într-un toast batjocoritor: „în cinstea lui Ezra.
Pentru marinarul vorbăreţ care-i înşelase încrederea într-un
saloon din Seattle. Pentru propria ei tinereţe pierdută."
Privi ţintă imaginea umbrită din oglinda înnegrită de fum,
zgâriată, de deasupra bufetului, şi scoase un suspin.
Părul ei lung, de abanos, era presărat cu fire argintii, iar
expresia arzătoare părăsise de mult ochii ei mari/ de ametist,
lăsându-i opaci, goi. Obrajii ei erau supţi şi lipsiţi de orice culoare,
buzele ei, altădată cărnoase Şi roşii, se subţiaseră de-a lungul
anilor de singurătate şi regret.
Unde era acum cealaltă Rebecca? Unde era femeia spirituală,
plină de viaţă, care îi întorsese zâmbetul din atâtea oglinzi cu mult
mai frumoase?
- Moartă, zise Rebecca cu voce tare, răspunzându-şi. Dădu
repede pe gât băutura, cu o mişcare smucită.
- Moartă, moartă, moartă!
Muşchii spatelui se relaxară cu o forţă convulsivă, de îndată ce
coniacul îşi făcu efectul. Un sughiţ de plâns i se ridică în gât şi
rămase acolo, mai dureros decât boala vicioasă care îi măcina
măruntaiele, care îi sfâşia muşchii.
Uşa dormitorului se deschise cu grijă.