Eu sunt ceea ce în satul nostru se numește „cineva care nu a murit încă“ – o văduvă, în vârstă de optzeci de ani. Fără soțul meu, zilele sunt lungi. Nu-mi mai pasă de mâncărurile speciale pe care Bujor și celelalte le pregătesc pentru mine. Nu mai aștept cu nerăbdare evenimentele fericite care se adună cu ușurință sub acoperișul nostru. Acum numai trecutul mă mai interesează. După tot acest timp, pot să spun în sfârșit lucrurile pe care nu le puteam spune atunci când depindeam de familia în care m-am născut, ca să mă crească, sau de familia soțului meu, ca să mă întrețină. Am o viață întreagă de povestit; nu mai am nimic de pierdut și cred că prea puține persoane ar putea fi rănite de relatările mele. Sunt suficient de bătrână ca să-mi cunosc prea bine părțile bune și rele. Toată viața am tânjit după dragoste. Știam că nu se cuvenea – ca fată și mai târziu ca femeie – să o doresc sau să o aștept, dar asta făceam, iar această nejustificată dorință a fost izvorul fiecărei probleme pe care am avut-o în viața mea. Visam ca mama să mă observe și ca ea și restul familiei să ajungă să mă iubească. 

Pentru a le câștiga afecțiunea, eram ascultătoare, caracteristica ideală pentru cineva de sexul meu, dar eram prea dornică să fac ce mi se spunea. Sperând să mi se arate chiar și cea mai simplă bunăvoință, încercam să corespund așteptărilor lor în ceea ce mă privea – să ajung să am cele mai mici picioare legate din întreaga provincie –, așa încât i-am lăsat să-mi rupă oasele și să mi le modeleze într-o formă mai bună. Atunci când simțeam că nu mai puteam suporta niciun moment în plus de durere și când lacrimile îmi curgeau pe legăturile însângerate, mama îmi vorbea cu blândețe la ureche, încurajându-mă să rezist încă o oră, încă o săptămână, aducându-mi aminte de răsplata care mă aștepta dacă mai răbdam puțin. În acest fel m-a învățat să îndur – nu doar încercările fizice ale legării picioarelor și ale nașterii, ci și chinurile încă mai aprige ale inimii, ale minții, ale sufletului.

 În același timp, îmi sublinia defectele și mă învăța să le folosesc în avantajul meu. În țara noastră, acest tip de dragoste maternă se numește teng ai. Fiul meu mi-a spus că în limbajul bărbaților se compune din două caractere. Primul înseamnă durere; al doilea – dragoste. Asta este dragostea unei mame. Legarea nu mi-a deformat numai picioarele, ci și caracterul, iar într-un mod straniu am simțit că procesul a continuat pe parcursul întregii mele vieți, transformându-mă dintr-un copil supus într-o fată hotărâtă, apoi dintr-o tânără care făcea fără șovăire orice îi cereau rudele în femeia cu rangul cel mai înalt din provincie, care punea în aplicare reguli și obiceiuri stricte. Până la patruzeci de ani, rigiditatea legării picioarelor se mutase de la crinii mei aurii în inima mea, care se agăța de nedreptăți și de nemulțumiri atât de tare, încât nu-i mai puteam ierta nici pe cei pe care-i iubeam și care mă iubeau.