O fată care nu valorează nici două parale 

Am călătorit singură spre vest pe cele mai ieftine trasee de autobuz pe care le-am putut găsi. Fiecare kilometru mă ducea mai departe de Plain City, Ohio, unde aș fi fost doar o muscă pe tapetul vieții acelui orășel de provincie. Fiecare nou stat prin care treceam mă elibera de încă o funie legată în jurul inimii, al picioarelor și al brațelor mele, și totuși, mă durea tot corpul și nu puteam scăpa de senzația de amețeală. Am supraviețuit cu aspirine, biscuiți și apă minerală. Plângeam necontenit. În a opta zi, am ajuns în California. După multe ore de la trecerea graniței am coborât din autobuz și miam aranjat mai bine puloverul. Mă așteptam să fie soare și cald, dar în acea după-amiază de octombrie, peste San Francisco plutea ceața, era umezeală și un frig pătrunzător. Mi-am ridicat geamantanul și am părăsit stația de autobuz. Recepționerii de la hotelurile ieftine pe la care am trecut mi-au spus că nu aveau camere libere. „Mergi în Chinatown1 , m-au sfătuit ei. Poți să găsești o cameră acolo”. Nu știam unde se afla Chinatown, așa că sfatul lor nu mă ajuta cu nimic. Despre San Franciso pot spune că are multe dealuri, e înconjurat de apă din aproape toate direcțiile și nu are nicio stradă cu sens unic, din câte se pare. În sfârșit, la un hotel ieftin, un bărbat mi-a acceptat banii – un dolar pe zi, în avans – și mi-a dat cheia unei camere. 

Mi-am spălat părul în chiuvetă și mi l-am pus pe bigudiuri, apoi mam aplecat spre oglindă ca să-mi examinez urmele rănilor. Fruntea mi se vindecase complet, dar scalpul continua să mă doară, din cauza loviturilor de podeaua bucătăriei. Pielea de pe coaste era învinețită. Încă îmi simțeam umărul umflat și rigid din cauza luxației, iar tăietura de pe buză aproape dispăruse. M-am întors și m-am așezat pe marginea patului. Eram flămândă, dar prea speriată ca să ies afară, din cauza unui sunet ciudat care venea prin pereți. Am deschis poșeta și am scos decupajele pe care doamna Miller, care mă învățase să dansez de la vârsta de patru ani, le luase dintro revistă și mi le dăduse acum câteva luni. Am netezit anunțul cu palma, ca să pot studia desenul Expoziției Internaționale Golden Gate. Chiar și amplasarea lui pe Treasure Island2 părea un semn. „Uite, Grace, se caută șase mii de lucrători, mi-a spus doamna Miller. Dansatori, cântăreți, sudori, tâmplari. Oameni calificați pentru toate meseriile”. Apoi oftase. „Am vrut să merg în atâtea locuri când eram tânără, dar îți trebuie curaj – și talent – să abandonezi totul și pe toți cei pe care îi cunoști. Tu ai putea să o faci totuși”. Cele câteva cuvinte ale ei și acea foaie de hârtie îmi dăduseră curajul să cred că puteam cu adevărat. La urma urmelor, la vârsta de șapte ani, am câștigat premiul întâi la bâlciul organizat în Plain City datorită felului în care cântam și dansam step, iar de atunci l-am câștigat în fiecare an.