Introducere 

Violența din lumea modernă are ca urmări distrugeri, morți și răniți fizic, dar și „răniți psihic", adică victime care nu au răni fizice, dar care sunt profund șocate, „traumatizate" psihic. De fapt, un rănit fizic poate fi și un rănit psihic, mai ales dacă nu și-a pierdut cunoștința în timpul accidentului, al agresiunii sau al oricărui alt eveniment violent, trăind cu surprindere, în acest scurt interval de timp, o experiență a iminenței morții, fără nicio putință de scăpare. Nu doar victimele pot fi afectate de acest fenomen de dezorganizare a psihismului, pe care îl numim „traumă", ci și martorii și persoanele care au intervenit (polițiști, pompieri, cei care au acordat primul ajutor), deci toate persoanele care au fost expuse în mod direct la evenimentul terifiant. Or, toate aceste persoane vor rămâne mult timp perturbate psihic, uneori chiar toată viața și vor fi marcate definitiv de pecetea traumei. Ele nu vor putea să se desprindă de amintirea brută, senzorială a experienței lor traumatice. Vor avea viziuni și coșmaruri care le vor face să retrăiască evenimentul; vor fi, din acel moment, temătoare, anxioase, mereu cu ochii în patru și în stare de alertă, apărându-se prin fobii de tot ce ar putea să le reamintească circumstanțele traumei. Vor avea impresia că nu sunt înțelese de cei din anturajul lor (familie, colegi, prieteni), care „nu au cum să știe ce înseamnă asta"; ele însele își vor reproșa că nu pot exprima ceea ce li s-a întâmplat, ca și cum o „membrană invizibilă" le-ar despărți pentru totdeauna de ceilalți. Le va fi greu să se integreze din nou în viața familială, profesională și socială și nu vor putea să-și dezvolte personalitatea, mai ales dacă este vorba despre copii sau adolescenți. Pe scurt, aceste persoane traumatizate nu vor fi decât niște vieți distruse și „destine compromise". Când vorbim despre situațiile traumatizante, mai corect ar fi să spunem „potențial traumatizante", pentru că același eveniment poate fi o traumă pentru un individ, dar nu și pentru un altul, în funcție de diferențele de personalitate, de nivelul de pregătire, de energia de care dispune individul pentru a face față și de sprijinul acordat de anturaj în acel moment. Aceste situații sunt diverse: catastrofe naturale sau tehnologice, accidente, agresiuni fizice (printre care și violul) și evenimente de război. Dar toate au ceva în comun: intrarea lor prin efracție în mecanismele de apărare ale psihismului: 1) apărările garantate de anticipare; 2) apărările constând în respingerea excitărilor violente legate de eveniment; 3) apărările constând în înțelegerea a ceea ce se întâmplă și conferirea unui sens. Traumatismul fizic sau trauma se dovedește a fi, în ultimă analiză, un fenomen de confruntare inopinată cu realul morții sau al neantului, fără posibilitatea de a-i recunoaște sau de a-i atribui un sens, mai ales că această confruntare are loc pe fondul surprizei și al neînțelegerii. „Realul" este ceea ce nu are semnificație atunci când este perceput. El este diferit de „realitate", care ni se prezintă, încă de la perceperea ei, prin filtrul culturii, al vocabularului și al imaginarului: ea are sens. Lumea pe care o percepem este o realitate tradusă prin limbaj și răsfățată prin imaginar. Dar în această lume există două excepții: moartea și neantul, care ne impun realul lor brut. Cum am putea să avem o „reprezentare" despre ele de vreme ce nu am beneficiat de o „prezentare prealabilă"? Căci nimeni nu s-a întors din morți ca să ne spună cum se petrec lucrurile și nimeni nu s-a întors nici din misteriosul neant al originilor noastre, acest neant fără vocabular, total lipsit de sens.