Notă introductivă 

Textul de faţă reprezintă redarea stenogramei, revăzute de Freud, a conferinţei ţinută de acesta la Clubul Medical din Viena. Conţinutul acestei conferinţe rezumă temele abordate în „Comunicare preliminară" semnată de el şi de Breuer, cu care se deschide lucrarea Studii despre isterie. Se pare că prezentarea acestei conferinţe a avut loc cu câteva zile înainte de publicarea separată a părţii a doua din „Comunicarea preliminară". În afară de tema anunţată încă din titlu, adică marcarea „mecanismelor psihice ale isteriei, acest articol conţine şi o descriere foarte documentată a metodei cathartice de tratament, precursoarea tratamentului psihanalitic. Efectul curativ al catharsisului este explicat prin teoria „abreacţiei, iar descrierea acestui fenomen este o foarte bună ilustrare a principiul constanţei enunţat de fiziologul Gustav Fechner, respectiv tendinţa psihicului de a păstra la un nivel constant energia care îi stă la dispoziţie. Orice încărcare va tinde deci imediat să fie descărcată, iar, dacă acest lucru nu este posibil, apar disfuncţionalităţi care ţin de patologic. Persistenţa încărcăturii psihice declanşează isteria. Aici apare faimosul adagiu: „Istericul suferă de reminescenţe". 

Prelegerea conţine deopotrivă punctele de vedere ale lui Breuer şi Freud, însă şi momentul în care teoriile lor se vor despărţi – este vorba despre etiologia isteriei. Dacă Breuer va susţine întotdeauna că isteria se produce având la bază intervenţia unui factor traumatogen într-un moment în care individul se află într-o stare asemănătoare hipnozei – „hipnoidă –, Freud este de părere că factorul traumatogen nu este atât evenimentul, cât ceea ce se întâmplă cu afectul declanşat de el, iar patogenă este incapacitatea sau imposibilitatea subiectului de a descărca acest afect. Este vorba despre ceea ce Freud va numi mai târziu „apărare – reprezentarea ataşată afectului este refulată, iar afectul rămâne să îşi desfăşoare acţiunea patogenă. Domnilor¹, mă prezint astăzi în faţa dumneavoastră cu intenţia de a susţine un referat asupra unei lucrări a cărei primă parte a apărut deja în Zentrallblatt für Neurologie, sub semnătura lui Josef Breuer şi a mea. După cum observaţi din titlu, ea se ocupă de patogeneza simptomelor isterice şi lasă să se înţeleagă că motivele imediate ale instalării simptomelor isterice trebuie căutate pe terenul vieţii psihice. Înainte de a pătrunde în conţinutul acestei lucrări realizate în colaborare, trebuie să vă spun care este locul ei şi trebuie să numesc autorul şi descoperirea de la care, cel puţin ca substanţă, am pornit, chiar dacă dezvoltarea contribuţiei noastre este una total independentă. Ştiţi, desigur, domnilor, că toate noile noastre progrese în înţelegerea şi cunoaşterea isteriei pornesc de la lucrările lui Charcot. 

În prima jumătate a anilor 1880, Charcot a început să-şi îndrepte atenţia asupra „marii nevroze", cum numesc francezii isteria. Printr-o serie de cercetări, el a arătat că se poate evidenţia o regularitate şi o lege acolo unde observaţia clinică sporadică sau dezgustată nu vedea decât simulacru sau enigmatice capricii. Putem spune că de la imboldul său provine, direct sau indirect, tot ceea ce am putut afla nou în ultimul timp despre isterie. Dar pentru niciuna din numeroasele lucrări ale lui Charcot nu am o mai mare apreciere ca pentru aceea în care el ne învaţă să înţelegem paraliziile traumatice care se întâlnesc în isterie şi, dat fiind că aceasta este lucrarea a cărei continuare par a fi dezvoltările noastre, vă cer permisiunea de a va explica pe scurt încă o dată această temă.