A vorbi despre suferinţă este o îndrăzneală, nu doar pentru cel
care vorbeşte, ci şi pentru cel care se apropie să asculte. A scrie despre
cauzele suferinţei, despre modalităţile variate de exprimare ale acesteia
şi despre posibilităţile ei de vindecare, dorindu-ţi ca cititorul să
înţeleagă şi să schimbe ceva în trăirile, în comportamentele, în viziunea
sa despre oameni, reprezintă întotdeauna o provocare. Babette
Rothschild a îndrăznit să explice trauma psihică, folosind experienţa
sa cu persoanele traumatizate, să creioneze caracteristicile şi desIaşurarea
procesului traumatic, să avanseze explicaţii pentru exprimarea
durerii psihice. Rezultatul este foarte bun, util tuturor celor dornici
să se împrietenească cu trăirile şi senzaţiile corporale proprii, chiar
şi cu cele dificile.
Avem în mână o carte scrisă simplu, clar, structurat despre experienţe
umane complexe, confuze, pline de incertitudine şi emoţionalitate
bulversantă. Din punctul meu de vedere, acesta este cel mai
mare merit al autoarei. Poate că apreciez cu atât mai mult reuşita
autoarei cu cât ştiu din propria experienţă cât de dificil poate fi să
te faci înţeles în domeniul psihotraumatologiei. Căci a înţelege trauma
nu înseamnă achiziţie de informaţie la nivel intelectual, cât la
nivel de trăire, ceea ce se va vedea doar în manifestările corp orale,
în schimbarea modului de viaţă, în modificări la nivelul relaţiilor
cu celălalt şi, deci, implicit, dacă este vorba despre psihoterapeuţi,
într-un alt tip de relaţie psihoterapeutică, într-un nou stil de lucru.
Atunci când realmente înţelegi trauma psihică, devine foarte dificil
să promovezi o metodă anume de lucru terapeutic, astfel încât separarea
orientărilor şi şcolilor devine nenecesară. În prim plan revine
persoana, cu ritmul său specific, cu nuanţele sale şi ale experienţelor
trăite, cu resursele pe care le are.