NOAPTEA NUNȚII

 E pană de curent. Într-o clipă, domnește întunericul. Trupa încetează să mai cânte. În marchiza unde are loc petrecerea de nuntă, invitații țipă și se agață unul de altul. Lumina lumânărilor de pe mese nu face decât să sporească confuzia și să arunce umbre mișcătoare pe pereții de pânză. Este imposibil să vezi unde se află fiecare sau să auzi ce spune: vocile invitaților sunt acoperite de urletul vântului frenetic. Afară se dezlănțuie furtuna. Urlă de jur împrejurul lor, zgâlțâie marchiza. La fiecare asalt, întreaga structură se încovoaie și se cutremură cu un răsunător vaiet metalic; invitații se ghemuiesc speriați. Ușile s-au desprins din legături și fâlfâie la intrare. Flăcările torțelor de parafină care luminează pragul sfârâie ca un chicotit disprețuitor. Pare că are ceva personal cu ei furtuna asta. Ca și cum toată furia acumulată și-ar fi vărsat-o acum asupra lor. Nu e prima oară când cedează sistemul electric. Numai că data trecută și-a revenit după câteva minute. Invitații s-au întors la dansul lor, la paharele lor, la pastilele lor halucinogene, la intrigile lor, la mâncarea lor, la râsetele lor… și au uitat că avusese loc o pană de curent. Cât timp a trecut? Greu de spus pe întuneric. Câteva minute? 15? 20? Începe să le fie frică. Întunericul pare ostil, hotărât. Ca și cum s-ar putea întâmpla orice la adăpostul lui.

În sfârșit, becurile pâlpâie din nou. Invitații aclamă și ovaționează. Le este jenă de felul în care i-a surprins lumina: ghemuiți, gata parcă să respingă un atac. Fac haz de necaz. Aproape că reușesc să se convingă pe ei înșiși că nu s-au speriat. Priveliștea luminată din cele trei corturi ale marchizei ar trebui să fie una de sărbătoare — în schimb, e mai degrabă dezolantă. În zona principală rezervată meselor, băltoace de vin au împroșcat parchetul și pe pânza albă se întinde o pată purpurie. Peste tot zac grămezi de sticle de șampanie, mărturia vie a unei seri de toasturi și veselie. Pe podea, de sub fața de masă se ițește o pereche de sandale argintii, abandonate. În cortul rezervat dansului, trupa irlandeză își reia cântecul — o melodie săltăreață, pentru a reface atmosfera de sărbătoare. Mai mulți invitați se duc grăbiți în acea direcție, dornici să se destindă puțin. Dacă ar privi cu atenție pe unde pășesc, ar putea vedea urmele de sânge pe care un invitat desculț, care a călcat pe cioburi de sticlă, le-a lăsat pe parchet, pete uscate, ruginii. Nimeni nu le observă. Alți invitați se adună derutați în cortul principal, difuzi, ca fumul lăsat de o țigară. Nu-i trage inima să mai rămână, dar nici să iasă din sanctuarul marchizei, cât timp încă vuiește furtuna. Și nimeni nu poate pleca de pe insulă. Deocamdată. Bărcile nu pot sosi până nu se potolește vântul. În mijlocul încăperii tronează tortul uriaș. În cea mai mare parte a zilei, li s-a părut perfect, fără cusur, cu șiragul său de frunze din zahăr sclipind în lumină. Cu doar câteva minute înainte de pana de curent, invitații se adunaseră în jurul tortului, să asiste la ceremonia masacrării lui. Acum s-a rupt în bucăți, lăsând să se vadă pandișpanul roșu din interior. Deodată, de afară se aude din nou un zgomot. Ai putea să te înșeli și să crezi că e vântul. Dar zgomotul crește în intensitate și volum, până devine de neconfundat. Invitații încremenesc. Se holbează unul la altul. Brusc, li se face din nou teamă. Mult mai tare decât după ce se stinseseră luminile. Recunosc cu toții zgomotul. Este un urlet de groază.