POVEȘTI

 Toți cei care l-au cunoscut pe Benjamin Ovich, dar mai ales noi, cei care îl știam suficient de bine cât să-i zicem doar Benji, au știut undeva, în adâncul sufletului, că nu era dintraceia a cărui poveste să aibă un sfârșit fericit. Cu toate astea am sperat, bineînțeles. Doamne, cât am mai sperat! Visurile naive sunt ultima linie de apărare a iubirii, așa că ne iluzionăm mereu, cumva, că nicio tragedie îngrozitoare n-o să-i lovească pe cei pe care îi iubim și că fix pe-ai noștri o să-i cruțe soarta. De dragul lor visăm la o viață fără de moarte, ne dorim superputeri și încercăm să construim mașini ale timpului. Sperăm. Doamne, cât sperăm! Dar adevărul este că poveștile despre băieți ca Benji nu se sfârșesc aproape niciodată cu ei la bătrânețe. Istoriile lor nu sunt lungi și nu mor împăcați la azilul de bătrâni, cu capul pe perne moi. Băieții ca Benji mor tineri. Mor violent.

FURTUNI 

„Nu te complica!” Un sfat obișnuit și în hochei, și în viață. Nu încâlci lucrurile mai mult decât e nevoie, nu te gândi prea mult sau, și mai bine, nu gândi deloc! Sfatul e potrivit, poate, și pentru istoria asta. Ar trebui să poată fi povestită repede, că doar începe acum și se termină peste mai puțin de două săptămâni. Ce să se poată întâmpla în răstimpul ăsta, în două orașe unde hocheiul e rege? Nu mare lucru, desigur. Ci… tot. Problema e că, atât în hochei, cât și în viață, momentele simple sunt rare. 

Toate celelalte sunt o luptă. Povestea asta nu începe azi, de fapt, ci acum doi ani, când Maya Andersson s-a mutat de-aici. A plecat din Björnstad și a luat-o spre sud, trecând prin Hed. Cele două comunități din pădure sunt atât de aproape una de alta și atât de departe de orice altceva, încât Maya s-a simțit de parcă a emigrat. Într-o zi, va cânta despre cum oamenii care cresc atât de aproape de sălbăticie au, poate, sălbăticia mai aproape de suflet, ceea ce e și o exagerare, și o subapreciere – aproape tot ce se spune despre noi e așa. 

Dar, dacă se întâmplă să treci pe-aici, să nimerești din greșeală la cârciumă, la Blană de Urs, și să nu mănânci bătaie fiindcă ești suficient de prost s-o întrebi câți ani are sau să-i ceri o nenorocită de felie de lămâie să-ți pui în băutură, poate că Ramona, din spatele tejghelei, îți va povesti ceva important: „Aici, în pădure, oamenii depind unii de alții mai mult decât în orașele mari. Ne ținem mai aproape unii de alții, vrândnevrând. Atât de aproape, încât dacă vreun împielițat se întoarce în somn prea repede, îi trage pătura de pe el altuia din celălalt capăt al orașului.”