Aprilie 1849, domeniul Carrick, Dumfries şi Galloway, Scoţia – Domnişoară Niniver? Sunteţi acolo? Niniver Carrick ridică privirea de pe capul mătăsos al câinelui de vânătoare pe care îl mângâia. Recunoscând vocea celui care vorbea, oftă în sinea ei. Stând pe vine într-un ţarc aflat în mijlocul grajdului bătrânului Egan, era ascunsă de privirea lui Ferguson. Pentru o clipă trecătoare, fu tentată să rămână acolo, în siguranţă, în refugiul ei înconjurat de câinii de vânătoare, dar, ca întotdeauna, o chemă datoria. O chemă, o târî şi o făcu să se ridice, scuturându-şi firele de fân de pe fusta costumului de călărie. Pereţii ţarcului fuseseră înălţaţi ca să ţină închişi câinii de vânătoare; îşi înălţă capul şi aruncă o privire peste ei către intrarea în grajd. – Sunt aici. Ce s-a întâmplat? Ferguson, majordomul de la conacul Carrick, o văzu şi înaintă mai adânc în grajd. Un bărbat de vârstă mijlocie, ţeapăn şi sobru, Ferguson era unul dintre bătrânii clanului.

– Este vorba despre domnul Nolan. Deşi Nolan, fratele mai mare al lui Niniver, moştenise titlul de moşier al clanului Carrick la moartea tatălui lor, Manachan Carrick, cu vreo zece luni în urmă, membrii clanului încă nu schimbaseră modul în care i se adresau – un lucru grăitor, după părerea lui Niniver. Ferguson se opri în faţa ţarcului în care se afla fata şi îşi fixă privirea asupra ei. – Sean a trimis vorbă că domnul Nolan se simte mai rău ca niciodată. Se agită şi delirează ca un posedat. Bradshaw, Forrester, Phelps şi Canning sunt şi ei acolo. Cu toţii cred că trebuie să veniţi. Niniver îl privi cu ochi mari pe Ferguson în timp ce îi asculta cu atenţie cuvintele şi se gândea la ceea ce însemnau acestea cu adevărat. La scurt timp după moartea tatălui lor, Nolan mersese călare până la cornişa îngustă a uneia dintre culmile vestice ale pământurilor Carrick, pe Coran of Portmark. Cum zona nu era locuită, Sean, grăjdarul-şef, îl urmase de la distanţă; povestise că Nolan se aşezase pe margine şi privise în zare. Cum cornişa oferea o vedere largă peste Loch Doon şi Rhinns of Kells, toată lumea presupusese că bărbatul mersese acolo ca să se relaxeze şi să se gândească. Iniţial, plimbările lui pe cornişă nu fuseseră frecvente, dar, când începuse să meargă călare în direcţia aceea o dată pe săptămână, apoi de două ori, Sean îl urmărise din nou. Cornişa avea şi fâşii mai puţin abrupte, aşa că îi fusese uşor să se apropie destul fără să fie văzut şi să audă ce spunea Nolan când bărbatul începuse să facă acest drum zilnic şi să vorbească fără rost