Prima însemnare 

Dincolo de oglindă 

Doamnelor şi domnilor, peste câteva minute avionul companiei Air France va ateriza pe aeroportul Orly din Paris. Călătorii sunt rugaţi să se pregătească… Huruitul motoarelor, urlet de bucurie împletit din mii de strigăte, lătrat de câini, chiote de copii, acoperea totul. În bătăi de clopote, cuvintele „Christos a înviat din morţi“ ajungeau la mine de departe. Şi iarăşi muzici, şi suspine, şi voci: Aleluia… Prin hublouri se zăreau luminile de pe Orly. În câteva minute voi fi dincolo de zidul despărţitor. Dincolo de oglindă. De partea cealaltă. Urechile îmi bubuie de freamătul triumfător dinlăuntru. Aud trapa avionului deschizându-se ca un capac de sicriu şi, în dangătul viu al clopotelor, în trăsnetul asurzitor venind de departe, mă strecor din nou afară din ne-viaţă. Ding… ding… ding… Doamnelor şi domnilor… Orfeu iese din infern… Temperatura la sol este de treisprezece grade… Aleluia… Tremur ca naiba. Încerc să ţin ochii deschişi în luminile puternice. Poliţiştii şi vameşii îmi cercetează suspicioşi paşaportul. Şi-l trec unii altora, îl apropie de lumină, îl depărtează şi am impresia că au de gând chiar să-l miroasă, de parcă ar avea iz de pământ… În cele din urmă, mă lasă să trec. În vreme ce merg am impresia că aud din nou bătăi de clopote. Speriat ca o jivină în bătaia unei lumini puternice, mă mişc repede printre literele orbitoare: Taxi. Paris. Exit. * Acel martie, acel martie friguros în care am cunoscut-o pe Silvaine D., avea să-mi înteţească nerăbdarea de a ajunge la Paris, nerăbdare care, şi fără Silvaine, era insuportabilă, înveşmântată în fatalism, prejudecăţi, teamă primitivă. Ea avea douăzeci şi trei de ani… Luasem prânzul cu doi cineaşti de nivelul meu, adică doi cineaşti rataţi, cu care discutasem, la fel ca şi cu un an în urmă, despre posibilitatea prezentării câtorva filme albaneze la Paris, posibilitate în care nici eu şi, cu siguranţă, nici ei nu credeau. La fel ca şi atunci, şi acum mă prefăceam că-i ascult cu atenţie, la fel cum se prefăcuseră şi ei puţin mai înainte că ascultă cu atenţie proiectul pe care li-l prezentasem eu. Şi totuşi situaţia nu mă deranja, şi nu doar pentru că eram şi eu un cineast ratat, ajuns, după o serie de eşecuri profesionale, prin intervenţia unui unchi sus-pus, funcţionar la secţia de filme străine a Studioului Cinematografic, dar şi din alt motiv, cel mai important – ei doi nu aveau nici o vină în toată povestea aceasta. 

Aşa că nu numai că nu mă supăraseră, ci din contră, le eram recunoscător că înţeleseseră într-un timp record ceea ce mie îmi luase doi ani: ani în Albania erau apreciate doar acele acorduri sau contracte care nu aveau nici o şansă de materializare. Cel care mi-a înăbuşit primele izbucniri de revoltă a fost chiar unchiumeu: Tu crezi că partidul nu ştie asta? urlase la mine, rupându-mi în bucăţele scrisoarea pe care voiam s-o trimit Comitetului Central, îndată după prima mea călătorie în Occident. Partidul ştie, chiar mai bine decât crezi tu, dar nu poate fi de acord cu pătrunderea influenţelor străine în cultură. Pentru că aşa începe, un film aici, o poezie dincolo, o floricică şi un cântecel până se duce totul de râpă. Ca în Polonia, ca în Cehia… Şi atunci de ce trimitem delegaţii încolo şi încoace, de ce ne prefacem că vrem relaţii culturale? Pentru că toţi se prefac, m-a întrerupt el. Tu crezi că ăia care vin aici ca pianişti sau actori sau naiba mai ştie ce, ăia chiar sunt aşa ceva? Hm, ăia sunt spioni ai CIA. De asta le răspundem şi noi cu aceeaşi monedă: minciuni ei, minciuni noi, curvăsărie ei, curvăsărie noi. Ehei, eşti încă tânăr, nepoate. Dar o să creşti şi tu. Şi uite-aşa, încetul cu încetul, pricepusem că aproape toate acordurile culturale ale statului albanez nu erau altceva decât maculatură goală, iar noi, cei care ne ocupam de ele, păream mai degrabă ciocli de la pompe funebre. Uneori mă consolam şi singur: poate că-i mai bine că nici unul dintre produsele noastre culturale nu ajung în Occident. Mai bine să putrezească acolo unde fuseseră create, fără a ieşi în lume. Şi totuşi, ori de câte ori citeam o asemenea convenţie culturală moartă din faşă, gândul că ea s-ar fi putut concretiza, că ar fi putut căpăta viaţă îmi dădea un soi de melancolie pe care o simte, cu siguranţă, ologul atunci când se visează cu picioarele întregi…