Aversa izbea în tavanul de sticlă de deasupra patului. Era o ploaie grea, de iarnă. Ar fi fost nevoie de mult mai multe, pentru a spăla, în sfârşit, oraşul de murdăria războiului. Pacea n-avea decât cinci ani, şi majoritatea cartierelor mai purtau încă stigmatele bombardamentelor. Viaţa îşi relua cursul, raţionalizarea continua, în mai mică măsură decât în anul precedent, dar îndeajuns cât să le amintească oamenilor de zilele în care putuseră mânca pe săturate, în care consumaseră şi altfel de carne decât cea din conservă. Alice îşi petrecea seara acasă, în compania găştii ei de prieteni. Sam, librar la Harrington & Sons şi un excelent contrabasist; Anton, tâmplar şi un trompetist fără egal; Carol, infirmieră recent demobilizată şi imediat angajată la spitalul din Chelsea; şi Eddy, care îşi câştiga pâinea din două în două zile, cântând din gură la picioarele scării din Gara Victoria sau în crâşme, când i se dădea voie. În acea seară, lui i-a venit ideea să dăm o raită la Brighton, a doua zi, pentru a sărbători venirea Crăciunului. Barăcile cu atracţii, care se întindeau de-a lungul digului mare, se deschiseseră din nou, iar într-o zi de sâmbătă, bâlciul avea să fie în toi. Fiecare s-a scormonit după parale prin fundul buzunarelor. Eddy adunase ceva bani într-un bar din Notting Hill, Anton primise de la patronul lui o mică primă de sfârşit de an, Carol n-avea un chior, dar ea nu avea niciodată, aşa că vechii ei amici se obişnuiseră să plătească întotdeauna şi pentru ea, Sam îi vânduse unei cliente americane o ediţie originală din La Traversée des apparences şi o a doua ediţie din Doamna Dalloway, încasând astfel, într-o singură zi, salariul pe o săptămână. Cât despre Alice, dispunea de unele economii, pe care merita să le cheltuiască: tot anul, muncise ca o smintită şi, oricum, ar fi găsit orice scuză pentru a petrece o sâmbătă în tovărăşia prietenilor. Vinul adus de Anton avea gust de dop şi-ţi făcea gura pungă, dar băuseră din el îndeajuns ca să înceapă cu toţii să cânte în cor, cu tot mai multă forţă de la un cântec la altul, până când vecinul de palier, domnul Daldry, le bătuse în uşă. Sam, singurul care avusese curajul să deschidă, a promis că zgomotul va înceta imediat; de altfel, era timpul să se ducă fiecare la casa lui. Domnul Daldry îi acceptase scuzele, nu fără să declare pe un ton cam înţepat că încerca să doarmă şi că ar fi fost recunoscător dacă vecinii nu l-ar fi împiedicat s-o facă. Menirea casei victoriene pe care o împărţeau nu era aceea de a se transforma în club de jazz. Şiaşa, era destul de neplăcut să le audă, prin perete, discuţiile. Apoi, se întorsese în apartamentul său, care era chiar uşă-n uşă cu al lui Alice. Amicii ei îşi puseseră paltoanele, fularele şi căciulile şi îşi dăduseră întâlnire a doua zi, la zece dimineaţa, în Victoria Station, pe peronul de unde pleca trenul spre Brighton. Rămânând singură, Alice a făcut puţină ordine în încăperea spaţioasă, care, în funcţie de momentul din zi, îi servea ca atelier, sufragerie, salon sau dormitor. Tocmai îşi desfăcea canapeaua extensibilă, când s-a ridicat brusc şi s-a uitat spre intrare. Cum de avusese vecinu-său tupeul să întrerupă o petrecere atât de frumoasă, şi cu ce drept dăduse, aşa, năvală în casa ei? Şi-a înşfăcat şalul agăţat în cuier, s-a uitat în oglinjoara de la intrare, a pus şalul la loc, o îmbătrânea, şi s-a dus cu pas hotărât să bată, la rândul ei, în uşa domnului Daldry. Cu mâinile în şolduri, a aşteptat să-i deschidă.