— Ei, cum ţi se pare?
— Întoarcete
şi lasămă
să mă uit.
— Stanley, de o jumătate de oră mă tot examinezi din cap pânăn
picioare. Nu mai suport să stau proţăpită pe podiumul ăsta.
— Iaş
mai lua ceva din lungime; să ascunzi nişte picioare ca ale tale ar fi
un sacrilegiu!
— Stanley!
— Scumpo, vrei sau nu vrei săţi
spun părerea mea? Mai întoarcete
o
dată, să te văd din faţă. Este chiar aşa cum îmi imaginasem: Între decolteu şi
răscroiala spatelui nu e nici o diferenţă; cel puţin, aşa, dacă te pătezi cumva,
poţi să întorci rochia… cu faţa la spate, căi
tot aia!
— Stanley!
— Ideea asta de a cumpăra o rochie de mireasă de la solduri mă înfioară.
Dacăi
peaşa,
de ce să no
iei prin internet? Ai vrut sămi
afli părerea, poftim,
acum, o ştii.
— Scuzămă,
dar numi
pot oferi ceva mai bun, cu salariul meu de
infograficiană.
— Desenatoare, prinţesa mea! Doamne, ce oroare am de vocabularul ăsta
din secolul XXI!
— Eu lucrez pe computer, Stanley, sa
zis cu creioanele colorate!
— Prietena mea cea mai bună schiţează şi dă viaţă unor personaje
minunate; prin urmare, cu computer sau fără computer, este desenatoare, nu
infograficiană! E musai să discuţi tu toate alea!
— O scurtăm sau o lăsăm aşa?
— Cinci centimetri! Şi, după aia, o să trebuiască luată de aici, de la umăr
şi strâmtată în talie.
— Bun, am înţeles: deteşti rochia asta.
— Nam
zis aşa ceva!
— Dar asta gândeşti!
— Lasămă
să contribui şi eu la cheltuieli şi hai să dăm o fugă la Anna
Maier; te implor, ascultămă
şi pe mine măcar o dată!
— La zece mii de dolari rochia?! Teai
ţicnit de tot! Nici măcar nu dispui
de asemenea sumă şi, la urma urmei, nui
decât o nuntă, Stanley.
— Nunta ta!
— Ştiu, oftă Julia.
— Cu averea pe care o are, taicătău
ar fi putut…
— Ultima oară când lam
văzut pe tata, eu eram la un stop, iar el întro
maşină care trecea pe Fifth Avenue… acum şase luni. Gata cu discuţia!
Julia ridică din umeri şi coborî de pe estradă. Stanley o prinse de mână
şi o strânse în braţe.
— Scumpo, ţie ţiar
veni de minune toate rochiile din lume, eu vreau doar
ca a ta să fie perfectă. De ce nui
ceri viitorului tău bărbat să ţio
plătească?
— Pentru că părinţii lui Adam plătesc deja nunta şi, dacă am putea evita
să se spună în familia lui că se însoară cu o Cosette, maş
simţi mai bine.
Cu pas uşor, Stanley traversă magazinul şi se îndreptă spre un stativ de
lângă vitrină. Sprijiniţi în coate de tejgheaua pe care se afla casa de marcat,
vânzătorii şi vânzătoarele, prinşi în focul discuţiei, nui
dădură nici cea mai
mică atenţie. El apucă o rochiefurou
din satin alb şi făcu stângamprejur.
— Încearco
pe asta şi să nu mai aud o vorbă!
— Astai
măsura 36, Stanley, no
să intru în ea cât e hăul!
— Ceam
zis eu?
Julia îşi dădu ochii peste cap şi o porni spre cabina de probă, pe care
Stanley io
arăta cu degetul.
— Astai
36, Stanley! Spuse ea, îndepărtânduse.
După câteva minute,
perdeaua cabinei se ridică la fel de brusc cum se lăsase.
— În fine, uite ceva care aduce a rochie de mireasă pentru Julia, exclamă
Stanley. Urcă imediat pe podium.
— Nai
cumva o macara să mă care? Fiindcă, dacă îndoi niţel un
genunchi…
— Îţi vine de minune!
— Dacă înghit un fursec, crapă toate cusăturile.
— În ziua nunţii nu se mănâncă! Îi dai drumul un picuţ peste bust şi ai
să arăţi ca o regină! Crezi că poţi găsi vreun vânzător în magazinul ăsta? Ei,
nu, asta e chiar incredibil!
— Eu ar trebui să fiu nervoasă, nu tu!
— Nu sunt nervos, sunt îngrozit că mai ai patru zile până la nuntă şi
trebuie să te târăsc eu săţi
cumperi rochia!
— În ultima perioadă nam
făcut altceva decât să muncesc! Şi no
săi
suflăm nici o vorbuliţă lui Adam despre ziua asta. De o lună încoace, îi jur că
totul e gata.
Stanley înhăţă o perniţă de ace trântită pe braţul unui fotoliu şi
îngenunche la picioarele Juliei.
— Bărbatutău
nici nuşi
dă seama ce baftă are: eşti superbă.
— Mai termină cu micile tale înţepături la adresa lui Adam. La urma
urmei, ce ai săi
reproşezi?