Am scris Femeia comestibilă în primăvara şi vara lui 1965, pe caiete de examen goale, şterpelite de la University of British Columbia, unde predasem, timp de opt luni, cursuri de engleză pentru anul întâi. Ideea titlului data de un an; îmi venise în timp ce mă zgâiam, dacă bine îmi amintesc, în vitrina unei cofetării, plină de purceluşi de marţipan. Putea să fi fost şi o vitrină de la Woolworth, plină cu prăjiturele Mickey Mouse, dar, în orice caz, făcusem speculaţii, o vreme, referitoare la simboluri canibale. Torturile de nuntă, cu miri şi mirese de zahăr, îmi atrăgeau interesul la acea vreme. Femeia comestibilă a fost, aşadar, concepută de o persoană de douăzeci şi trei de ani şi scrisă de una de douăzeci şi patru, iar părţile ei mai groteşti ar putea fi atribuite tinereţii autoarei, deşi aş prefera să cred că ele proveneau, de fapt, din societatea în care trăia. (Femeia comestibilă nu era primul meu roman. Primul fusese compus într-o cămăruţă cât o debara, din Toronto, dar fusese respins de toţi trei editorii canadieni, existenţi la acea vreme, pentru motivul de a fi fost prea sumbru. Se încheia cu încercarea eroinei de a decide dacă să-l împingă sau nu pe protagonistul masculin de pe acoperiş, o concluzie care era foarte prematură în 1963 şi, probabil, prea indecisă acum.) Am terminat Femeia comestibilă în noiembrie 1965 şi am trimis-o unui editor care arătase un oarecare interes pentru prima mea carte. După o scrisoare iniţială pozitivă, n-am mai primit nicio veste. Eram prea îngrijorată de examenele orale pentru teza mea de doctorat pentru a urmări ce se întâmplă, dar, după un an şi jumătate, am început să pun întrebări şi am descoperit că editorul pierduse manuscrisul. 

La vremea aceea, devenisem oarecum vizibilă după ce câştigasem un premiu pentru poezie, aşa că editorul m-a invitat la un prânz la restaurant. „O să vă publicăm cartea”, a spus el, fără să mă privească direct. „Aţi citit-o?” am întrebat. „Nu, a spus el, dar o voi citi.” Nu era, probabil, prima carte pe care o publica din pură stânjeneală. Femeia comestibilă a apărut, în cele din urmă, în 1969, la patru ani după ce fusese scrisă şi tocmai la timp pentru a coincide cu apariţia feminismului în America de Nord. Unii au presupus imediat că este un produs al mişcării feministe. Eu, personal, o văd ca fiind proto-feministă, mai curând decât feministă: nu exista nicio mişcare a femeilor la vremea când îmi scriam cartea, în 1965, şi nu sunt o clarvăzătoare, deşi, la fel ca altele la vremea aceea, citisem cărţile scrise de Betty Friedan şi Simone de Beauvoir, în spatele uşilor închise. Merită precizat că opţiunile eroinei rămân cam aceleaşi la sfârşitul cărţii, ca la începutul ei: o carieră care nu duce nicăieri sau o căsătorie ca o evadare din ea. Acestea erau însă opţiunile unei tinere, chiar a uneia cu studii, în Canada, la începutul anilor 1960. Ar fi o greşeală să presupunem că totul s-a schimbat. De fapt, tonul cărţii pare mai contemporan acum decât era, să zicem, în 1971, când se credea că societatea se poate schimba mult mai repede decât pare acum probabil. Scopurile mişcării feministe n-au fost atinse, iar cine pretinde că trăim într-o eră post-feministă fie se înşală, în mod cât se poate de trist, fie a obosit să se gândească la subiect în întregimea lui. Femeia comestibilă a fost, de la publicare, permanent accesibilă, într-o formă sau alta, cititorilor din America de Nord. Sunt recunoscătoare celor de la Virago pentru că îi dau viaţă, din nou, în Anglia.