Timpul nu e o linie, ci o dimensiune, ca dimensiunile spaţiului. Dacă poţi curba spaţiul, poţi curba şi timpul, iar dacă ai suficiente cunoştinţe şi te poţi mişca mai repede decât lumina, poţi călători înapoi în timp şi să fii în două locuri concomitent. Fratele meu Stephen mi-a spus asta pe când purta puloverul maro, ros în coate, la studiu şi petrecea multă vreme stând în cap, ca să i se scurgă sângele în creier şi să-l alimenteze. Nu înţelegeam ce zice, dar poate că nu se exprima prea clar. Se îndepărta deja de imprecizia cuvintelor. Apoi însă am început să mă gândesc la timp ca la ceva ce are o formă, ceva vizibil, o serie de transparenţe lichide stivuite una peste alta. Nu priveşti înapoi în lungul timpului, ci priveşti în jos prin el, ca prin apă. Uneori la suprafaţă iese asta, alteori aia, uneori nimic. Nimic nu dispare.

— Stephen susţine că timpul nu-i o linie, zic eu. Cordelia dă ochii peste cap, aşa cum mă aşteptam să facă. — Şi? zice ea. Răspunsul ne este pe plac amândurora. Pune natura timpului la locul ei şi tot aşa pe Stephen, care ne-a botezat „adolescentele“, de parcă n-ar fi şi el unul. Sunt alături de Cordelia în tramvai şi mergem în centru, ca în fiecare sâmbătă de iarnă. Tramvaiul este înăbuşitor din cauza aerului reciclat şi a mirosului de lână. Cordelia şade nonşalant, înghiontindu-mă cu cotul din când în când, privindu-i alb pe ceilalţi călători cu ochii ei gri-verzui, maţi şi scânteietori ca metalul. Forţează pe oricine să-şi plece primul privirea, iar eu sunt aproape la fel de tare. Suntem inabordabile, strălucim, avem treisprezece ani. Purtăm paltoane lungi, cu cordoanele înnodate şi gulerele ridicate, ca să arate ca ale starurilor de cinema; cizme de cauciuc cu carâmbii îndoiţi, în ele cu şosete groase, bărbăteşti. În buzunare ne-am îndesat basmalele pe care mamele noastre ne silesc să le purtăm, dar pe care ni le scoatem de cum ne-am îndepărtat suficient ca să nu fim văzute. Nu putem suporta nimic pe cap. 

Avem guri dure, roşii ca o cretă colorată, lucitoare ca unghiile. Credem că suntem prietene. În tramvaie sunt întotdeauna doamne bătrâne, sau cel puţin noi le considerăm bătrâne. Sunt de diferite feluri. Unele îmbrăcate respectabil, cu jachete de tweed Harris şi mănuşi asortate şi discrete pălărioare cochete, cu pene mici şi ţepene, iţite sfidător într-o parte. Altele, mai sărace şi cu înfăţişare de imigrante, poartă şaluri negre răsucite în jurul umerilor şi capetelor. Altele sunt scunde şi rotofeie, cu buzele strânse puternic în semn de superioritate morală, cu braţele împodobite cu plase de la târguieli; pe acestea le asociem cu vânzările cu reducere, cu subsolurile de chilipiruri. Cordelia identifică stofa ieftină dintr-o privire. — Gabardină, zice. De doi bani. Mai sunt cele care nu s-au resemnat încă, ci mai încearcă să pară nurlii. Nu multe, dar foarte vizibile. Poartă costume stacojii sau violete, cercei care atârnă şi pălării care seamănă cu decorurile de teatru. Li se văd furourile de sub fuste, furouri în culori neobişnuite, sugestive. Tot ce nu e alb e sugestiv. Au părul vopsit blond-pai sau bleu-verzui, sau – şi mai contrastant cu pielea lor albă ca hârtia – de un negru mat, ca o veche haină de blană lipsită de luciu. Gurile desenate cu ruj sunt prea mari în jurul buzelor, rujul e pătat, au nişte spirale mari trasate în jurul ochilor reali. Acestea sunt femeile care e aproape sigur că vorbesc singure. Una repetă mereu „carne de oaie, carne de oaie“, ca un refren de cântec, alta ne împunge picioarele cu umbrela şi zice „gol puşcă“. Femeile de soiul ăsta sunt preferatele noastre. Degajă o anumită veselie, au o capacitate de invenţie, le doare undeva de ce crede lumea. Au scăpat, deşi nu ne e clar de ce anume. Credem că bizarele lor costume şi ticurile verbale sunt opţiunea lor şi că şi noi, la rândul nostru, vom putea alege.