În dimineaţa aceasta am coborât la medicul meu Hermogenes, abia reîntors la
Vilă după o călătorie destul de lungă prin Asia. Pentru că examenul medical
trebuie să aibă loc pe nemâncate, ne-am dat întâlnire în primele ore ale dimineţii.
M-am întins pe un pat după ce scosesem de pe mine mantaua şi tunica. Te
scutesc de detaliile ce ţi se vor părea deopotrivă de neplăcute ca şi mie însumi,
precum şi de descrierea trupului unui om înaintat în vârstă, care va muri de
hidropizie la inimă. Îţi spun numai că am tuşit, am respirat şi mi-am ţinut
răsuflarea după cum cerea Hermogenes, alarmat, în ciuda stăpânirii de sine, de
rapida înaintare a bolii şi gata să-l învinovăţească pe tânărul Iollas care m-a
îngrijit în lipsa lui. În faţa medicului e greu să rămâi împărat şi e tot atât de greu
să-ţi păstrezi calitatea de om. Ochiul practicianului nu vedea în mine decât o
însumare de umori, jalnic amestec de limfă şi sânge. Pentru prima oară în
această dimineaţă m-am gândit că trupul, credincios tovarăş, prieten mai de
nădejde şi mai bine cunoscut mie decât sufletu-mi, nu este decât un monstru
prefăcut care în cele din urmă îşi va devora stăpânul. Pace... Îmi iubesc corpul;
m-a slujit bine şi în toate felurile, aşa că nu-i precupeţesc îngrijirile necesare. Dar
nu mă mai bizui, cum Hermogenes încă pretinde că o face, pe însuşirile
miraculoase ale plantelor, pe dozajul exact de săruri minerale pe care s-a dus să-l
caute în Orient. Deşi foarte inteligent, omul acesta mi-a debitat vagi formule
menite să mă mângâie, prea banale însă pentru a mai amăgi pe cineva; ştie cât
urăsc acest gen de impostură; a practicat oare cineva medicina vreme de mai
bine de treizeci de ani fără a avea ce să-şi reproşeze? Îl iert pe bunul slujitor
pentru încercarea de a-mi ascunde moartea. Hermogenes este un savant; este
chiar un înţelept; probitatea lui este cu mult superioară celei a unui oarecare
medic de curte. Va fi să fiu cel mai îngrijit dintre toţi bolnavii. Dar nimeni nu

poate depăşi limitele firii; picioarele umflate nu mă mai ţin în timpul lungilor
ceremonii romane; mă sufoc; şi am şaizeci de ani.
Să nu crezi altminteri: nu sunt încă atât de slăbit cât să mă las bântuit de iluzia
fricii, aproape tot aşa de absurdă ca şi cea a speranţei şi neîndoielnic încă şi mai
penibilă. Dacă ar fi să mă autoamăgesc, aş prefera, din toate, calea încrederii;
nici n-aş pierde prea mult şi aş suferi mai puţin. Sfârşitul apropiat nu este
neapărat şi imediat; mă mai culc încă în fiecare noapte cu speranţa de a apuca
dimineaţa. Înlăuntrul limitelor de netrecut de care abia îţi vorbeam, îmi pot apăra
poziţia pas cu pas şi chiar redobândi câteva degete din terenul pierdut. Cu toate
acestea am ajuns la vârsta la care pentru fiecare om viaţa înseamnă o înfrângere
acceptată. Să spun că zilele-mi sunt numărate nu înseamnă nimic; dintotdeauna a
fost astfel; pentru toţi e la fel. Incertitudinea locului, a momentului, a modului,
care ne împiedică să zărim limpede ţelul către care înaintăm fără încetare, devine
pentru mine tot mai mică pe măsură ce înaintează boala mea necruţătoare.
Oricine poate muri subit, dar bolnavul ştie că nu va mai fi în viaţă peste zece ani.
Latitudinea ezitării mele nu mai poate cuprinde ani, ci doar luni. Şansele de a
sfârşi printr-o lovitură de pumnal în inimă sau căzând de pe cal devin tot mai
puţine, ciuma pare improbabilă, lepra sau cancerul se vădesc definitiv excluse.
Nu mai poate fi vorba de riscul de a cădea pe graniţă sub securea caledoniană

sau străpuns de o săgeată partă; furtunile n-au ştiut să profite de ocaziile ce li le-
am oferit, iar ghicitorul care mi-a prezis că nu mă voi îneca pare să fi avut

dreptate. Voi muri la Tibur, la Roma sau cel mult la Neapolis; un acces de
sufocaţie îmi va pune capăt zilelor. Voi sfârşi la a zecea criză sau la a suta? Aici
stă întrebarea. Aidoma călătorului care navighează printre insulele Arhipelagului
şi vede către seară ridicându-se boarea luminoasă, descoperind încetul cu încetul
linia ţărmului, eu încep să-mi întrezăresc conturul morţii.
Deja anumite sectoare din viaţă seamănă cu sălile dezafectate ale unui palat
prea mare pe care proprietarul sărăcit renunţă să-l mai ocupe în întregime. Nu
mai merg la vânătoare: de-aş fi doar eu să le tulbur rumegatul şi jocurile,
căpriorii din munţii Etruriei s-ar putea zbengui în pace. Am avut dintotdeauna cu
Diana pădurilor legăturile schimbătoare şi pasionate ale unui om cu obiectul
dragostei sale: adolescent fiind, vânătoarea de mistreţi mi-a oferit întâia ocazie
de a da piept cu puterea şi cu primejdia; mă dăruiam acesteia cu furie; excesele
mele l-au făcut pe Traian să mă mustre cu asprime.