Prefaţă

CRED CĂ E NEVOIE DE CÂTEVA CUVINTE PENTRU A explica împrejurările şi temeiul scrierii acestei cărţi. La un moment dat m-am gândit să-i aduc unele schim - bări, dar, citind-o din nou, cu ochiul autorului, mi-am dat seama că nota sfâşietoare de înăbuşită sufe rinţă ce o străbătea de la un capăt la altul consti tuia de fapt urzeala care unea întregul text. De ar fi fost cumva schim - bată, s-ar fi pierdut o bună parte din menirea căr ţii, poate chiar şi din farmecul ei. La Iaşi, unde ajunsesem să ne refugiem, cu toată du re rea şi tristeţea, fireşti unei ase menea situaţii, am trăit un timp de intensă şi cumplită deznădejde. Fuse - serăm loviţi puternic, foarte puternic; trei sferturi din ţara noastră ajunsese în mâinile duşma nului; sosise iarna şi, odată cu ea, foametea, lipsu rile şi mizeria. Eram cu moralul la pământ, iar în minţile noastre se înstăpânise haosul. Mă aflam în miezul acestei situaţii, fiind la rândul meu tot o refugiată, o Regină cu mâinile goale, o mamă ce toc mai îşi înmormântase pruncul, aflat printre pri - mele victime ale epidemiei ce izbucnise cu violenţă – sim ţeam din plin această deznădejde, fiind prea zdrobită de durerea mea pentru a-i mai ajuta pe alţii. Puţin câte puţin, suferinţa cumplită din jurul meu a reuşit totuşi să mă îndepărteze de propria-mi amără - ciune, mi-a insuflat dorinţa arzătoare şi nestăvilită de a fi de folos poporului meu şi prin el ţării mele, într-un mo ment în care ultimul dram de speranţă părea să ne fi părăsit. Ceva în sinea mea îmi spunea că glasul meu, ridi - cându-se deasupra tuturor, era acum trebuincios celor - lalţi; deveniserăm atât de neînsemnaţi, de zgribuliţi, de neajutoraţi, iar în ţinuturile noastre mai primitive ideea unei mame pe care să o ştii aproape, de care să te sprijini, însemna o mare mângâiere, poate cea mai mare. Dar cum să intri în legătură directă şi apropiată cu poporul? Cum aş putea eu, ca Regină, să îmi fac glasul auzit de mii şi mii de oameni?

”Țara pe care o iubesc” este un roman sfâșietor, dar totodată plin de frumusețe și emoție, scris în timpul războiului de către Regină, în încercarea de a alina durerea și de a le da soldaților deznădăjduiți motive în plus să lupte. Cartea a apărut progresiv, fiind initial tipărită capitol cu capitol, o dată la două săptămâni, în cel mai citit ziar, ce ajungea în toate tranșeele și în cătunele cele mai îndepărtate din România. Ulterior, textele au apărut într-un mic volum, ce devenise pentru fiecare suferind de pe front un dar prețios la care se întorcea ori de câte ori avea nevoie de speranță și putere.

Nicolae Iorga a fost cel care a încurajat-o pe Regină să scrie această carte și tot el a tradus textele din engleză pentru ca ele să ajungă la oameni. Așa a apărut „Țara pe care o iubesc”, o carte scrisă din pasiune și datoria față de țară, ce a atins inimile oamenilor și va continua să o facă mult timp de acum înainte, o carte în care o regină de neam străin a reușit să portretizeze într-un mod remarcabil frumusețile României, din vârfurile munților și pădurile dese până la malul mării Negre, de la palatul și mânăstirea Cotroceni, la ruinele așezărilor străvechi.