Unde fugim de acasă? este o carte care îți taie răsuflarea, atât de mult te uluiește cu jocurile de cuvinte din proza sa ritmată. „Aproape teatru, aproape poeme, aproape povești“, cum anunță subtitlul, o carte pentru copii sau, spun criticii mai buni cunoscători ai poeziei lui Marin Sorescu, despre copilăria posesoare de aventuri și forțe imaginative, despre prima vârstă a cunoașterii, când lumea apare cum nu este și este cum nu pare. Poetul, care este un maestru al ironiei, al persiflării, al întrebuințării absurdului, face, de pildă, mici escapade în țara basmelor, unde unele povești frumoase sunt spuse de-a-ndoaselea.

Balaurul e prost și fricos, calul, răpciugos, iar zâna zânelor nu e „cine știe ce pricopseală“ și nici nu mai trebuie salvată, fiindcă oricum se va descurca și de una singură. De geniul parodic al lui Marin Sorescu nu scapă nici proverbele, nici zicalele, nici locurile comune. Totul e răstălmăcit, parafrazat, deformat, cu inteligență și cu umor, ca într-un caleidoscop, dar rezultatul e atât de frumos, încât cartea, care a apărut în 1967, i-a încântat și pe regizorii de teatru, care au dramatizat acest superb volum și i-au adus pe copii și mai aproape de candoarea literaturii. „Chiar prin întrebarea ambiguă din titlul cărții sale,

Unde fugim de-acasă?, Marin Sorescu are grijă să pună la încercare perspicacitatea lectorilor. Este în întrebarea sa o provocare, o invitație la explorare de noi spații, un molipsitor dor de ducă, dar poate fi și o îndoială, o prevenitoare sugestie asupra caracterului iluzoriu al evaziunii. Conducându-și micii eroi pe drumurile fanteziei lor proprii, la circ sau pe țărmul mării, la piață ori pe Lună, pe pământ și sub pământ, în realitate și în poveste,

Dă-ne, soare, zilnic papucul tău cald să putem ieşi pe asfalt. Că atunci cînd nu trec maşini noi desenăm pe el găini. Găini măiestre, ale căror ouă nu se şterg cînd plouă. Ba, din contră, din ele, clocite bine, ies copaci, veveriţe şi albine. În fiecare zi, pe un kilometru de trotuar stricăm un kilogram de var. Începem cu portrete de mîţe şi alte animale pînă ajungem la triunghiuri şi linii goale. Facem fel de fel de cercuri şi pătrăţele şi nu mai lăsăm nici o figură să intre în ele. Le păzim o zi-ntreagă ca nimeni să nu le-nţeleagă. În noi în fiecare sforăie netrezit un pictor foarte mare. Unul, nedescoperit pînă acum niciodată, ca o ciupercă nerăsărită şi nemîncată. Şi de-aia toată ziua, în genunchi, pe asfalt, lucrăm, pentru că vrem să-l lansăm.

Dar de-o fi pictor sau ba, noi om desena şi aşa. Chiar dacă ursul nostru n-are decît o labă, se vede că e un urs de treabă. Deşi sîntem copii, operele noastre sînt pline de economii. Iată, pentru atîţia oameni desenaţi aici cu creta, vede acelaşi ochi de soare, care face naveta. Azi la mine, mîine la tine. Astăzi se uită cu el iepurele care mustăceşte fericit şi dă din urechi, mîine aceste frunze de stejar, perechi. Noi ne căznim numai ca totul să fie frumos, pe sus şi pe jos. Dacă zboară pe cer doi porumbei şi-un cocor, punem mîna pe umbra lor. Aşa îi avem mereu lîngă noi, cocorul şi porumbeii amîndoi. Apoi, din cînd în cînd, mai luăm animale, pasări şi din gînd. Cînd zgîriem o figură nouă, nemaivăzută, cine ştie ce ciudat nagîţ sau nagîţă, parcă sugem din cea mai dulce ţîţă. Parcă muşcăm din visul de azi-noapte, cu dinţii noştri de lapte. Ce, parcă n-am văzut cu ochii goi că desenaţi ditamai oameni mari şi voi? Faceţi toată ziua pe drum tot felul de gînduri din fum: o casă, un vapor care pluteşte pe un nor. Chiar mă întrebam eu cîte-odată: unde s-or fi ducînd toate aceste desene, nene? Aş vrea să pun mîna eu, unul, pe tot ce-a desenat cu fum omenirea, de cînd s-a inventat tutunul. Aşadar, ne întrecem şi pe această cale: voi pictaţi cerul, noi pămîntul de la aer mai la vale. Noi ne jucăm foarte gravi, gîndindu-ne că pămîntul e făcut pentru zugravi. Iată, un munte de var ne-a ajuns pentru toţi cîmpii. Au mai rămas fără păsări, cai şi stele: gardurile si, pe alocuri, stîlpii. Mîine dimineaţă la ora şase trecem şi la case.