În sufrageriile germane, în fiecare seară se pot vedea pe ecranele televizoarelor următoarele: niște „superdădace" sau supermame sunt implicate, în fața camerelor de filmat, într-o viață familială cotidiană, în care se pare că aproape totul s-a dus deja de mult de râpă. O viață familială cotidiană care nu mai are nimic de-a face cu lucrurile pozitive la care ne-am aștepta. În schimb, vedem copii scăpați de sub control, părinți și frați care țipă și strigă — exemple izbitoare ale unui nivel de dezvoltare umană, care ar trebui să fie de fapt viitorul nostru, al tuturor. Mesajul este clar: copiii nu mai sunt aduși pe drumul cel bun decât prin metode dure, printr-o strategie de tipul „toleranță zero" în ceea ce privește educația. Asemenea prezentări exagerate din reality show-uri bazate pe scandal și difuzate la orele de maximă audiență (când sunt cele mai scumpe spații publicitare ale programului) sunt etichetate de obicei drept „gunoaie, „emisiuni de rang inferior sau „penibile. Și totuși, ele exprimă suficient de des un sentiment care există latent în societate, la fel cum alte sentimente subterane sunt scoase la lumină de tabloide pe care, chipurile, nimeni nu le citește, dar al căror conținut este cunoscut de oricine. Ratingurile ridicate ale unor asemenea emisiuni de televiziune vin nu în ultimul rând și din faptul că fenomenele prezentate li se par telespectatorilor ciudat de familiare și dau naștere sentimentului că „exact așa și este. Emisiunile îi prezintă exact pe acei mici tirani care populează tot mai mult viața noastră, a tuturor. 

Copii a căror educație pare să fi scăpat complet de sub control, care nu mai au nimic în comun cu „micuții drăgălași" pe care orice tată și orice mamă și i-au dorit odată. Problema în această chestiune este următoarea: indiferent dacă este vorba despre pseudoeducația din timpul divertismentului de seară sau despre grija atentă și implicată a părinților preocupați, toate aceste încercări de a gestiona problema sunt sortite eșecului, atâta timp cât neglijăm una dintre cele mai importante componente ale omului. O neglijăm în mod conștient, deoarece credem că se dezvoltă complet de la sine și că la un moment dat va fi, în mod automat, pe deplin formată: e vorba despre psihicul copilului. În practica mea văd zilnic copii și adolescenți cu diverse tulburări. În cursul activității mele în calitate de psihiatru pentru copii și în urma analizei tulburărilor apărute, au reieșit modificări atât de grave, încât există motive pentru o mare îngrijorare cu privire la viitorul societății în ansamblu. Dacă pe viitor nu se vor conștientiza aceste tulburări, consecința va consta în tot mai puțini adolescenți și adulți capabili de a munci și de a relaționa. Potrivit modelului meu dezvoltat în urma unei observări îndelungate, în cazul unei mari părți a acestor copii și adolescenți care cauzează probleme în toate domeniile vieții, avem de-a face cu oameni al căror grad de maturitate psihică a stagnat aproximativ la nivelul unui copil în vârstă de maximum trei ani. Altfel spus: acești adolescenți sunt fixați într-un stadiu timpuriu al dezvoltării psihice, vârsta lor fizică și cea psihică deosebindu-se radical una de cealaltă. Astfel, ei nu mai pot construi o relație normală cu mediul lor. Orice acces la ei pare să fi devenit imposibil, îi terorizează pe cei din jur cu un comportament inacceptabil și sunt absolut imuni împotriva încercărilor de a fi controlați din exterior.