Grrijania şi anafura mă-sii! – bolborosi Lituma, simţind că-i vine să vomite, în ce hal te-au lăsat, măi sfrijitule! Băiatul era în acelaşi timp spânzurat şi tras în ţeapă pe bătrânul roşcov, într-o poziţie atât de absurdă încât părea mai degrabă o sperietoare de ciori sau o figură grotescă de carnaval, sfârtecată, decât un cadavru. Înainte de a-l ucide sau după aceea, îl căsăpiseră cu o înverşunare turbată: nasul şi gura îi erau strivite, crăpate, avea cheaguri de sânge uscat, vânătăi şi răni hâde, arsuri de ţigară pe piele şi, de parcă n-ar fi fost de-ajuns, Lituma înţelese dintr-o ochire că încercaseră să-l jugănească, fiindcă testiculele smulse îi atârnau exagerat de mult pe partea lăuntrică a coapselor. Era desculţ, gol de la brâu în jos, cu un rest de cămaşă zdrenţuită. Tânăr, slab, oacheş şi osos. Printre roiurile de muşte ce bâzâiau şi i se roteau bezmetic pe faţă, părul îi lucea negru şi ondulat. Caprele ţâncului îşi făceau de lucru primprejur, scormonind cu boturile pe lângă pietroaiele câmpului pustiu în căutarea hranei, şi lui Lituma i se năzări că dintr-un moment în altul or să înceapă să ronţăie picioarele cadavrului. 

— Cine, ‘tu-i maica mă-sii, a făcut una ca asta? – se bâlbâi, luptând cu greaţa. 

— Ce ştiu eu! – zise ţâncul. Da’ de ce suduiţi, eu ce vină am? Mulţumiţi-mi c-am venit să vă dau de ştire. 

— Nu te sudui pe tine, puştiule – grăi stins Lituma. Da’ sudui, că parcă nu-ţi vine a crede să existe pe lume neoameni ca ăia de-au făcut-o. Bietul puşti, probabil că de când era pe lume n-avusese parte de o sperietură mai mare ca-n dimineaţa aceea, când îşi mânase caprele pe şesul pietros şi dăduse nas în nas cu un asemenea spectacol. Ce-i drept, se purtase ca un cetăţean exemplar, bietul puşti. Îşi lăsase turma să pască pietre lângă cadavru şi alergase într-un suflet până-n Talara să dea de ştire la Comisariat. Era meritul lui, pentru că Talara se afla cale deo oră şi mai bine de pustietăţile astea. Lituma îşi reaminti feţişoara-i asudată şi vocea-i parcă pusă pe gâlceavă când apăruse în uşa postului: — E un tip omorât, acolo hăt, pe calea spre Lobitos. Dacă vreţi, vă conduc, dar acu’ imediat. C-am lăsat caprele de capul lor şi poate oricine să mi le fure. Din fericire, nu-i furase nimeni niciuna; ajuns la faţa locului şi zguduit de starea în care aflase mortul, jandarmul tot găsise puterea sa-l vadă pe ţânc numărându-şi turma pe degete şi să-l audă suspinând uşurat: „Îs toate, toate”. 

— Dar, Sfântă Fecioară…! – gemu şoferul taxiului, din spatele său. Dar ce-i asta! Pe parcurs, puştiul le descrisese cât de cât ce-aveau să vadă, dar una era să-ţi închipui şi alta să vezi şi să miroşi. Fiindcă mai şi puţea oribil. Nu era de mirare, cu soarele acela ce părea să sfredelească pietrele şi ţestele. Sigur, se descompunea văzând cu ochii. 

— Îmi daţi o mână de-ajutor să-l dau jos, don? – zise Lituma. 

— Păi ce, am de-ales? – mârâi taximetristul, făcându-şi cruce. Scuipă cu năduf în direcţia roşcovului. De mi-ar fi spus vreodată cineva la ce-o să servească Fordul meu, nu l-aş fi luat nici de pomană. Dumneata şi locotenentul abuzaţi, pentru că mă credeţi tare fraier.