Parada anuală de Ziua Victoriei care defilează prin Piaţa Roşie spune foarte multe despre cum privesc Kremlinul şi poporul rus războiul şi armata. Deşi există loc pentru solemnitate şi reflecţii în comemorarea celor poate 27 de milioane de sovietici (dintre ei, 14 milioane de ruşi) care au murit în ceea ce ei numesc Marele Război pentru Apărarea Patriei – al Doilea Război Mondial –, parada în sine sărbătoreşte fără remuşcări triumful şi puterea militară. Mii de soldaţi aliniaţi strigă tradiţionalul Ura!, cele mai noi echipamente militare trec huruind peste pietrele din pavaj, „Drapelul Victoriei” (sau cel puţin o copie fidelă a drapelului roşu înălţat la Berlin de Divizia 150 Puşcaşi) e purtat de-a lungul Pieţei Roşii, în pas de gâscă, de o gardă de onoare din cadrul Regimentului de Gărzi Ceremoniale al Comandantului Moscovei, în acordurile Războiului Sfânt: Ridică-te, măreaţă patrie, Ridică-te pentru Sfântul Război Să zdrobeşti hoardele fasciste, Să te uneşti şi să-i goneşti înapoi. Demnitarii străini şi ambasadorii sunt de regulă invitaţi să se alăture mulţimii de spectatori, de la aliaţi din vreme de război până la simpatizanţi geopolitici actuali. Cu toate acestea, ei nu sunt acolo ca să participe, ci ca să fie martori, pentru că de aproape două decenii acesta este spectacolul lui Vladimir Putin. La facultate a trecut numai printr-o minimă pregătire de rezervist, apoi a fost scutit de serviciul militar obligatoriu când s-a alăturat serviciului sovietic de informaţii şi securitate (KGB, Komitet Gosudarstvennoi Bezopasnosti), însă a făcut tot posibilul ca să se asocieze cu triumfurile marţiale ale ţării sale. Pozele cu Putin în carlinga unui avion de vânătoare, inspectând o armă nouă sau conducând un tanc au devenit un clişeu (dar şi subiectul multor calendare jenant de linguşitoare). Tot la fel, Dien Pobedî, Ziua Victoriei, e o ocazie de neratat de a stabili o legătură nu doar cu triumful în general, ci şi în mod specific cu triumful rusesc. Marele Război pentru Apărarea Patriei s-a desfăşurat între 1941 şi 1945, începând cu invazia nazistă a Uniunii Sovietice, nu cu invadarea Poloniei în 1939 (la urma urmei, Stalin a pus şi el mâna pe o parte din teritoriul inamicului tradiţional), nici măcar cu ocuparea Franţei. În plus, este sărbătorit pe 9 mai, nu pe 8 mai, ca oriunde altundeva. Nu este, cum trag concluzia unii, o declaraţie încăpăţânată de independenţă, ci doar rezultatul unor fusuri orare diferite: până s-a semnat tratatul final de pace, la Moscova începuse deja o nouă zi.