Fulgerul căzu peste Big Ben, şi un întuneric violet se lăsă peste domul catedralei St Paul. Pe străzile Londrei, bubuituri neaşteptate de tunet făcură caii să tresară, şi trăsurile să se ciocnească. British Museum era înţesat de oameni care căutau adăpost din calea vremii vitrege în interiorul sălilor sale enorme, printre pietrele grandioase. Din nefericire, prea mulţi oameni împărtăşeau aceeaşi idee; de-abia dacă mai era loc pentru vreunul dintre ei. Presiunea din aer crescu în vreme ce copiii gălăgioşi alergau de la vitrine la mese, lovindu-se de acestea. Mulţimea se ciocnea în jurul nepreţuitelor marmuri Elgin de pe culmile Parthenonului. Marguerite Magwell, în vârsta de optsprezece ani, se strecură cu uşurinţă înăuntru, fără a observa foarte mult haosul din jurul ei. Nici măcar nu era conştientă de cerul ameninţător de afară. Întrebată în acel moment dacă în muzeu era cald, n-ar fi fost în stare să-ţi dea un răspuns. Tot trupul îi îngheţase până la oase. Umiditatea care îi pătrunsese prin rochia de culoarea albăstrelelor o făcea să-i fie foarte frig. N-avea nici pălărie şi nici mănuşi. Părul ei blond era neglijent prins la spate şi cădea în bucle sălbatice, răvăşit de acea vreme cumplită. Înfăţişarea ei nu o preocupa; nu ştia cum arată, nici nu-i păsa. Singurul lucru care conta era o mică bucată de hârtie pe care o strângea în mână. În mintea ei nu era decât un singur gând: mergi la Jonathan. Jonathan Hill fusese studentul preferat al tatălui ei, în afară de ea, bineînţeles. Jonathan trebuia să ştie. Jonathan o putea ajuta acum, în singurul moment din viaţa ei, când nu ştia ce să facă. Ceilalţi oameni o observară. Chiar şi aşa, Marguerite era remarcabilă, în aceeaşi măsură sălbatică şi delicată, cu un chip ale cărui proporţii fine ar fi putut fi imortalizate în marmură. Oamenii se dădeau de o parte şi de alta în timp ce ea se îndrepta cu un pas apăsat spre statuia lui Ramses al II-lea din lunga galerie egipteană. Statuia ocupa un loc de cinste în sala cu coloane înalte de marmură. Marguerite îşi fixă privirea pe ochii aceia reci şi lipsiţi, de pupile, de deasupra capului ei, ochii unui rege mort cu mii de ani în urmă. Nu înţelesese niciodată, până în acel moment, de ce egiptenii se străduiau atât de tare să se conserve după moarte.