Când fiul meu avea trei ani, i-am făcut elefantul de pluş să vorbească. La vârsta lui nu avea cum să-şi dea seama ce ventriloc nepriceput sunt, aşa că trucul a mers foarte bine cu el. I-a plăcut mult. În următorii ani, pe măsură ce mi-am îmbunătăţit tehnica, a început să mă impresioneze ciudata putere a acestei iluzii. Nu e doar o voce care aparent vine de la o păpuşă ca şi cum ar proveni de la un difuzor ascuns. Chiar şi în mâinile unui artist mediocru ca mine se întâmplă ceva deosebit. Păpuşa prinde viaţă, are propria personalitate şi pare să aibă conştiinţă. Creierul uman are desigur mecanisme care ne obligă să-i atribuim păpuşii conştiinţă. Dar nu am dezvoltat aceste mecanisme pe parcursul evoluţiei ca să ne bucurăm de ventriloci. Oamenii sunt animale sociale, şi ne facem adesea acest truc unii altora. Când vorbesc cu cineva, am impresia automată că acea persoană are gânduri, emoţii şi conştiinţă. Bineînţeles, nu percep direct mintea celuilalt. În schimb, creierul meu construieşte un model util al unei minţi şi îl proiectează asupra acelei persoane, tratând-o aşa cum fiul meu trata păpuşa. 

Nu aplicăm acest proces doar oamenilor. Atribuim conştiinţă câinilor sau pisicilor noastre şi unii oameni ar putea să jure că plantele lor sunt conştiente. Strămoşii noştri erau siguri că râurile şi copacii aveau conştiinţă; copiii atribuie conştiinţă jucăriilor lor preferate; şi, la naiba, alaltăieri m-am enervat pe computerul meu. Aşa că nu vorbesc despre procesul intelectual de a descoperi dacă ceva are minte sau despre operaţia de a deduce în moduri ingenioase care ar putea fi conţinuturile acelei minţi - deşi facem şi asta. Vorbesc despre intuiţia automată, viscerală, adesea greşită, dar uneori tare convingătoare, că un obiect are conştiinţă. Pe măsură ce mă gândeam la activitatea mea de ventriloc am început să mă întreb dacă propria mea conştiinţă şi aceste exemple de atribuire a conştiinţei ar putea avea aceeaşi sursă. Poate că există o explicaţie unificatoare: construim automat modele ale minţii şi le proiectăm asupra propriei persoane şi asupra altor oameni. Intuiţiile noastre legate de o misterioasă prezenţă conştientă, convingerea noastră că e prezentă în mine, sau în tine, sau într-un animal de companie, sau într-un obiect s-ar putea să depindă de aceste modele simplificate, dar utile - seturi de informaţii pe care creierul le construieşte pentru a-nţelege lumea. Astfel de cugetări profunde nu pot să apară decât când vorbeşti cu un elefant de pluş. Şi constituie motivul pentru care mi-am concentrat eforturile ştiinţifice asupra studiului conştiinţei.