Capitolul I. 

Despre hramul sfintei mănăstiri Neamţu, la anul de la Hristos 1469 şi despre o istorisire a lui Nechifor Căliman, starostele vânătorilor domneşti. De Sfânta Înălţare, hram al ctitoriei Neamţu, se strânsese în preajma zidurilor şi în ogrăzile călugărilor mare număr de norod. Unii veniseră s-asculte slujba, alţii ca să ieie binecuvântare ori naforă, alţii pentru scrisori de friguri, alţii cu femei lunatice, ca să le supuie sub patrafir la ieromonahi cu darul cetitului. Mai ales prea sfinţitul Iosif, stareţul, era vestit întru această bună tămăduire, nu numai în Moldova, ci şi-n Ţara Leşască şi cea Rusească. Toţi cei sosiţi ştiau de asemeni că se vor îndestula cu mâncare şi vin, faima de primire de oaspeţi a mănăstirii fiind întru totul neştirbită. Osârdia boierilor şi mila voievozilor înzestraseră îndestulător acest sfânt lăcaş; din turmele de la munte, din podgoriile de la dealuri, din câmpiile arate de la apa Prutului, cu mila lui Dumnezeu, era de unde sătura şi mai mari mulţimi decât cele strânse acolo, în acea luminată zi de mai a anului 1469. În livezile mănăstirii mai erau încă meri înfloriţi; soarele îi pătrundea de o aburire trandafirie. Slujba dintâi se mântuise la biserica cea mare din cetăţuie, când toaca bătu din nou în turnul de la poartă, după care clopotul cel bătrân începu a suna rar, numai într-o dungă. Grămezile de oameni prinseră a se mişca neliniştite. Se întrebau întâi din ochi, apoi dând glas. O parte umplură medeanul de dinaintea intrării, în jurul fântânii şi a foişorului unde se slujea, iarna, sfinţirea apelor. Prea puţini, şi numai dintre cârmuitorii mănăstirii şi ai ţinutului, cunoscuseră din vreme vestea care se vădea acum. Câţiva slujitori aflaseră ştirea cu două zile mai nainte şi o ţinuseră tăinuită de poporul care se îmbulzea la hram. Cu două zile în urmă, marţi, sosiseră doi călăraşi de la Suceava cu carte pentru vlădica Iosif. Unul poposise la mănăstire; al doilea trecuse mai departe spre Cetate, spre Vânători şi spre herghelia domnească de la Timiş la apa Moldovei, unde era rânduit de multă vreme, în slujba de comis, bătrânul Manole Păr-Negru, prietin de demult al răposatului Bogdan-Voievod, părintele măriei sale Ştefan Vodă.