Eu, Sinuhe, fiul lui Senmut şi al soţiei sale, Kipa, scriu această carte. Nu pentru a slăvi zeii ţării Kemi, fiindcă de zei sunt sătul. Nu pentru a slăvi faraonii, fiindcă de faptele lor sunt sătul. Scriu doar pentru mine. Nu pentru a linguşi zeii, nu pentru a linguşi regii, nu din frică de viitor, nici din speranţă. Cum de-a lungul vieţii mele am trecut prin atât de multe încercări şi pierderi, zadarnica frică nu mă mai chinuieşte, iar de dorinţa nemuririi sunt scârbit, după cum sunt scârbit de zei şi de regi. Scriu doar pentru mine şi cred că sunt altfel decât toţi scriitorii dinaintea mea şi decât toţi cei care vor veni după mine. Tot ceea ce s-a scris în toate timpurile s-a scris fie pentru a linguşi zeii, fie pentru a linguşi oamenii. După mine, faraonii sunt şi ei oameni. Ei sunt asemenea nouă în ură, în frică, în pasiune şi în disperare. Chiar dacă îi vei aşeza de o mie de ori între zei, ei nu se vor deosebi cu nimic de noi. Şi chiar dacă îi vei aşeza de un milion de ori între zei, tot oameni sunt, asemenea celorlalţi oameni. Ei au puterea să-şi liniştească furia şi să-şi ascundă frica, dar nu şi puterea de a se sustrage pasiunilor şi decepţiilor. Tot ceea ce s-a scris s-a scris fie din ordinul regilor, fie pentru adorarea zeilor, fie pentru a înşela oamenii să creadă în ceva care nu s-a petrecut. Sau să creadă că totul s-a întâmplat altfel decât în realitate. 

Sau să creadă că o parte sau alta din ceea ce s-a întâmplat este mai mare sau mai mică decât în realitate. De aceea, afirm că, încă din timpurile cele mai vechi până în zilele noastre, tot ceea ce s-a scris s-a scris fie pentru a linguşi zeii, fie pentru a linguşi oamenii. Totul se repetă de la început, nimic nu este nou sub soare şi omul nu se va schimba, chiar dacă hainele lui se vor transforma, chiar dacă se vor modifica cuvintele limbii lui. De aceea, cred că, în veacurile viitoare, se va schimba doar sensul celor scrise până acum, fiindcă omul în sine nu se poate schimba. În jurul minciunii, oamenii roiesc ca muştele deasupra prăjiturii cu miere şi vorbele celui care povesteşte, aşezat pe gunoiul din colţul străzii, răspândesc pentru ei parfumul mirodeniilor; în schimb, adevărul îi pune pe fugă. Eu, Sinuhe, fiul lui Senmut, sunt, totuşi, la bătrâneţe, sătul de minciună. De aceea, scriu doar pentru mine şi scriu numai despre ceea ce eu am văzut cu ochii mei sau ştiu că este adevărat. Prin aceasta mă deosebesc de toţi cei care au trăit înainte de mine şi de toţi cei care vor trăi după mine. Omul care scrie cuvintele pe hârtie - şi, cu atât mai mult, omul care-şi ciopleşte pe piatră numele şi faptele - trăieşte cu speranţa că ele, cuvintele sale, vor fi citite şi că posteritatea va slăvi faptele sale şi înţelepciunea sa. Însă în cuvintele mele nu este nimic de laudă, în faptele mele nu-i nimic demn de a fi elogiat, iar înţelepciunea mea este amară pentru inimă şi nimănui nu-i poate fi pe plac. 

Copiii nu vor scrie niciodată frazele mele pe tăbliţe de argilă pentru a-şi exersa scrisul. Oamenii nu-mi vor repeta vorbele pentru a se îmbogăţi cu înţelepciunea mea. Scriu fără nici o prejudecată, fiindcă am renunţat la speranţa că vreodată voi fi citit sau înţeles. În răutatea lui, omul este mai crud şi mai puţin sensibil decât crocodilul din apă. Inima lui este mai dură decât piatra. Vanitatea lui este mai deşartă decât pulberea. Aruncă-l în apă; după ce va ieşi şi hainele i se vor fi uscat, va fi acelaşi ca înainte. Împinge-l spre tristeţe şi disperare şi, dacă el se va ridica, se va ridica acelaşi ca înainte. Eu am văzut multe schimbări în timpul vieţii mele, după care totul a fost la fel ca înainte şi oamenii nu s-au schimbat. Sunt unii care spun că ceea ce se întîmplă acum nu s-a mai întâmplat niciodată, dar spusele lor sunt doar vorbe goale. Eu, Sinuhe, am văzut fiu care-şi omoară tatăl la colţul străzii. Am văzut săraci ridicându-se împotriva bogaţilor şi zei împotriva zeilor. Am văzut cum bărbaţii care şi-au băut vinul din cupe de aur se apleacă, atunci când ajung săraci, ca să bea cu pumnii din apa fluviului. Am văzut oameni care altădată cântăreau aurul cum cerşesc la colţul străzii şi cum nevestele lor se vând negrilor pictaţi, la preţul unei brăţări de cupru, ca să cumpere pâine pentru copii. Dar aşa a fost şi înainte. 

Chiar şi în timpul regilor păstori, au fost oameni care, deşi erau obişnuiţi să se tolănească la umbră, pe pături luxoase, au ajuns să doarmă noaptea doar pe o podea de argilă. Chiar şi în cele vremuri, unora li s-a întâmplat că tocmai cei cu care au mâncat la aceeaşi masă au venit şi le-au lovit copiii şi le-au dus în sclavie pe nevestele lor, care erau îmbrăcate în straie de in regal. Tot pe atunci, oamenii care-şi construiseră mormintele pe partea de vest a munţilor au fost omorâţi şi trupurile lor au fost aruncate în apă. Tot ceea ce s-a întâmplat mai înainte se va întâmpla şi în viitor şi ochii mei încă nu au văzut nimic nou. Aşa cum înainte omul nu s-a schimbat, nu se va schimba nici în viitor. Cei care vor veni după mine vor fi ca şi cei care au trăit înaintea mea. Deci, cum ar putea ei să-mi înţeleagă înţelepciunea? Şi de ce aş dori ca ei să-mi citească cuvintele?